Pentru o ediţie aniversară, a 20-a, Gala Premiilor Gopo a avut de surmontat climatul de incertitudine social-politică a momentului, austeritatea fiind amintită fie la modul critic (de către cei care se confruntă cu măsurile ei), fie ca un implicit rău necesar (de către cei aflaţi în mecanismul decizional), sau în chip ironic printr-un clip satiric, dintre cele care aproape an de an fac deliciul numeroşilor invitaţi. De la elegantul – dar mai restrâns ca spaţiu – Palat Bragadiru (în 2007), până la somptuosul TNB (2026), şirul gazdelor manifestării exprimă o devenire a acesteia. Fără să aducă lucruri noi, ediţia din 4 mai a păstrat standardul din ultimii ani, când cel mai mare lăcaş bucureştean al Thaliei a oferit cineaştilor ocazia rară de a-şi căuta un look reprezentativ, pentru un eveniment în aceeaşi măsură artistic şi monden.
Cel care a oficiat ceremonia acordării trofeelor dedicate producţiilor ce au avut premiera festivalieră sau cinematografică în 2025 a fost, din nou, performerul de stand-up Claudiu Teohari (Teo), unul dintre pionierii acestui gen la noi. Fără excese şi fără erori, cu o uşoară notă de distanţare care a generat multora un sentiment de confort, Teo a fost nu doar comper, ci şi prezentator al acelor premii pentru care organizatorii nu au mai apelat la invitaţi de onoare, spre a deschide plicul cu numele câştigătorilor. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul trofeului pentru film de animaţie, care a răsplătit Magicianul lui Bogdan Mureşanu, laureat într-un cu totul alt gen decât cel care i-a adus triumful în trecuta ediţie, prin Anul nou care n-a fost. Succesul laborioasei încercări de reconstituire istorico-erotică a Sulinei de la începutul secolului XX, cu lirism amar-violent, a marcat cel mai previzibil rezultat al Galei.
Pronosticurile cvasi-unanime au fost confirmate şi de Nebunul, cu care Igor Cobileanschi (nominalizat şi la categoriile majore, prin Comatogen) a obţinut premiul pentru scurtmetraj. Aflat pe valul audienţei datorită serialului Plaha (biopic cu un variabil grad de ficţionalizare, realizat la momentul politic oportun), regizorul moldovean a păşit din nou pe un teritoriu unde avea garanţii de inatacabilitate: denunţarea homofobiei în rândul clerului. Dubla măsură caracteristică vremurilor de azi face să nu fie la fel de incriminată heterofobia, racilă acuzată de Tudor Giurgiu în speech-ul său virulent de pe scenă, la adresa unei postări (nereproductibilă aici) de pe site-ul Letterboxd. Ea aparţinea tânărului critic în devenire Alex Petrescu, indignat că muzica islandezei Björk (o icoană LGBT) a fost folosită într-o secvenţă din 3 zile în septembrie (de Tudor Giurgiu), cu actorii Andreea Vasile (soţia regizorului) şi Conrad Mericoffer. Cineastul originar din Cluj a avut şi un film cu patru nominalizări la Gopo, Pădurea de molizi – cu deosebitele realizări actoriceşti ale lui Mircea Andreescu şi Coca Bloos – operă de implicită meditaţie asupra relativităţii mărturiilor în procesul de reconstituire istorică a unei tragedii: masacrul de la Fântâna Albă, din 1 aprilie 1941.
Pentru întâia dată în istoria Premiilor Gopo, distincţia pentru rol principal masculin a revenit unui actor de peste hotare. Americanul Ben Schnetzer a acoperit lăudabil tinereţea şi maturitatea lui Sergiu Celibidache în Cravata galbenă, însă pietatea sacrosanctă, cu care Serge Ioan Celebidachi a realizat filmul despre tatăl său, a cauţionat diverse mistificări şi omisiuni biografice, încât apropierea dintre erou şi personajul real este discutabilă. Cu tehnica modernă, prodigios utilizată de scenograful Vlad Vieru şi colaboratorii săi, Ben Schnetzer putea interpreta şi senectutea maestrului, în locul unui John Malkovich defazat şi, pare-se, ineficace în promovarea filmului. Snobat de o parte a „Lumii bune” şi veştejit de o altă parte pentru că echipa de PR a hărţuit o inofensivă revistă de liceu, Cravata galbenă a izbutit – surprinzător în aceste condiţii – să câştige opt statuete Gopo, fiind cel mai premiat film al Galei, inclusiv din partea publicului, a cărui prezenţă la proiecţii a însumat peste 500 de mii de spectatori. Faptul că juriul de nominalizări a fost cu totul diferit de cel care a votat pentru premii (lucru normal), explică de ce Cravata Galbenă nu s-a regăsit şi pe lista propunerilor pentru cel mai bun film. Mai neaşteptată a fost absenţa de pe această listă scurtă a Pădurii de molizi, în schimb fiind inclus prolixul horror Nu mă lăsa să mor al lui Andrei Epure, cu Elina Löwensohn ca zombie. Acesta a concurat şi la categoria „Film de debut”, unde încununată a fost Ioana Mischie, pentru comedia Catane (nu s-a luat în considerare că regizoarea mai realizase lungmetraje, însă în genul documentar), bazată nu atât pe un scenariu uşor inconsistent, cât pe excelenta imagine premiată, realizată de DOP-ul George Dăscălescu.
O debutantă incontestabilă, care a concurat la categoria „Tânără speranţă” (câştigând trofeul), dar o putea face şi la rol principal feminin, a fost Emma Ioana Mogoş, interpreta eroinei filmului Dinţi de lapte, de Mihai Mincan, alegorie apolitică a pierderii copilăriei într-un tărâm proletar atemporal, pe care diversele -isme nu-l scot din sfera damnării. Interpretând-o în low key pe mamă, Marina Palii a fost distinsă cu premiul pentru rol secundar (la concurenţă cu redutabila Katia Pascariu în Interior Zero, de Eugen Jebeleanu), de peste Prut venind şi Lina Vdovîi, câştigătoare a premiului pentru film documentar cu Tata (în co-regie cu Radu Ciorniciuc), dedicat propriului „Pater familias”, odinioară abuzator al fiicelor, acum supus semi-sclavagismului impus migranţilor de un zbir dintr-o ţară occidentală. Tema este conformă comenzii sociale, dar cuplul de autori o transpune fără spirit vindicativ, iar mulţumirile aduse tatălui de către Lina Vdovîi, la scenă deschisă, au emoţionat şi, în acelaşi timp, au pus pe gânduri asupra pattern-urilor aplicate mecanismelor victimizării.
Conflictele între generaţii sunt şi în centrul filmului Comatogen: în high-life, un bătrân bogătaş (Gheorghe Visu) nu consonează cu dorinţa fiicei de a înstrăina vila de la Sinaia şi statuia „Domnişoara Pogany”, iar în clasa de mijloc, o asistentă medicală cu pedigri de femme fatale (Daniela Nane) nu-l poate înfrâna pe fiul demult ieşit din adolescenţă (Theodor Şoptelea) să pună capăt pasiunii faţă de păcănele. Un fost coleg de liceu (Andrei Aradits), macho tomnatic şi însurat, revine în viaţa asistentei şi i-o distruge, împingând-o implicit către o crimă comandată de odrasla seniorului cu bani. Abil mix de thriller psihologic şi romance, Comatogen i-a adus lui Igor Cobileanski premiul pentru regie şi cel de scenariu (acesta fiind scris în colaborare cu Alin Boeru), dar nu s-a impus la niciuna dintre cele patru secţiuni actoriceşti, deşi tocmai aici a excelat filmul.
Nu e o surpriză victoria repurtată de Eszter Tompa la categoria „Rol principal feminin”, deoarece Radu Jude a construit întregul său Kontinental ‘25 în jurul falsei probleme de conştiinţă a clujencei Orsolya Ionescu – executor judecătoresc – survenită după sinuciderea unui nevoiaş, pripăşit într-o centrală termică, pe care urma să-l evacueze. Cu sagacitatea pe care i-o ştim, dar şi cu marotele la fel de bine cunoscute, Jude asezonează povestea tragicomică a acestei cariatide a sistemului capitalist cu un boost de glume zen şi sex al fresco pe care i le oferă un fost student, reprofilat în livrator pe bicicletă. Adonis Tanţa este o revelaţie în personajul Fred Vasilescu (...deşi Orsolya nu e Doamna T.), însă premiul pentru rol secundar i-a revenit lui Gabriel Spahiu, interpret ireproşabil al suicidarului Ion Glanetaşu, nume cu care se stinge, după un secol, ecoul brutal-rebrenian al iubirii de glie. Aureolat fiind la Berlinală, Kontinental ‘25 a fost distins, pe merit, cu premiul Gopo pentru cel mai bun film de lungmetraj, înmânat producătorului Alexandru Teodorescu.
Organizatorii au acordat statuete cu Omuleţul lui Gopo, pentru întreaga activitate, regizorului Laurenţiu Damian (care este şi preşedintele Uniunii Cineaştilor), precum şi actorilor Dorina Lazăr (absentă la Gală) şi Ovidiu Schumacher. Venit din Germania, neuitatul actor din Felix şi Otilia sau Operaţiunea Monstrul a primit laudatio pe scenă de la colegul său de generaţie, Dan Nuţu, strălucitul prototip al rebelului din producţiile cinematografice ale anilor ’60-’70. Reunirea lor de o clipă a însemnat nu doar un omagiu intrinsec adus istoriei filmului românesc, ci şi o implicită invitaţie la a restitui Actorului soclul care, atunci când era din celuloid, se vădea a fi mai trainic decât marmura.