A douăsprezecea noapte
de William Shakespeare
• Regia: Florin Liţă
• Scenografia: Maria-Alexandra Ivan
• Sound design: Adrian Piciorea
• Adaptare text: Diana Tănase
• Asistent regie: Diana Petec
• Traducerea: Mihnea Gheorghiu
• Regia tehnică: Dodu Ispas
• Distribuţia:
Dragoş Măceşanu, Ramona Drăgulescu, Theodora Bălan, Adrian Tudor, Lucian Vlăsceanu, Bogdan Oprănescu, Petronela Zurba/ Diana Petec, Nicolae Vicol, Cătălin-Mihai Miculeasa, Darko Huruială
• Foto: Paul Scondac
• Spectacol realizat de Tipografia Hub în coproducţie cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, cu sprijinul EVRYO, partener al Tipografiei Hub.
A douăsprezecea noapte este o piesă foarte îndrăzneaţă şi Florin Liţă face o mişcare îndrăzneaţă în spectacolul pe care îl pune în scenă. Feste, bufonul, este cel care deschide spectacolul, şi cum îl deschide! Artă şi artificiu sunt esenţa personajului său, pe care îl naşte sub privirile noastre, şi cu el se naşte o întreagă lume. Condiţia precară a umanităţii este anunţată de la început, lumea zămislită, un glob pământesc este atârnat de Feste în vârful catargului. Nu avem de-a face cu o lectură neapărat contemporană, nici cu o adaptare savantă a textului, dimpotrivă, adaptarea realizată de Diana Tănase şi viziunea regizorală mizează pe accesibilitate, pe apropierea, atragerea şi vrăjirea publicului, până la urmă în tradiţia teatrului elisabetan.
Decorul se încadrează acestei estetici, spaţiul aproape gol, câteva elemente alese special, cum sunt cele două oglinzi care încadrează scena, refugiu pentru iubirile neîmplinite ale Oliviei şi Orsino, pentru iluzii, disimulare şi deghizare, visuri de mărire. Există o fluiditate între scene, între cele două direcţii ale spectacolului, meditaţie/ melancolie poetică şi comedie sardonică, iar elementul comun îl reprezintă jocul măştilor şi al disimulării continue, cum se acomodează/ reacţionează personajele prinse în aceste intrigi. Prima deghizare este şi cea mai evidentă, Feste îşi pune scufia de clovn/ bufon şi îşi asumă/ anunţă condiţia/ misiunea.
Clovnii lui Shakespeare sunt figuri liminare, cu o viziune cinică, contemplă şi comentează, şi nici acest Feste nu face excepţie. Lui îi cere ajutorul Viola, ajunsă în urma unui naufragiu în Iliria, să-şi facă „Un chip schimbat” şi aşa devine paj al ducelui Orsino. Dacă în Visul unei nopţi de vară Shakespeare explorează potenţialul comic al metamorfozelor, aici deghizările capătă ambiguitate şi dramatism, Viola se vede ca „Un monstru”, travestiul său îi dă peste cap viaţa şi iubirea pentru Orsino. Şi totuşi, efectele comice nu sunt ignorate, scena învăluirilor – prima înfăţişare a lui Cesario/ Viola în faţa Oliviei, vălurile sub care se ascund Olivia, Maria şi Feste camuflează personaje şi intenţii, dar sunt şi un semn al spiritului ludic/ vivace al Oliviei, ce iese la suprafaţă dincolo de rochii negre şi melancolia doliului. La fel şi prima apariţie a lui Malvolio, foarte reuşită, umbră a stăpânei lui, o mişcare în tandem, o acompaniere în care imitaţia gesturilor Oliviei şi măreţia durerii se transformă într-un mâţâit al durerii. Şi cine râde de cine? E un joc autoironic al Oliviei sau o distracţie nevinovată a nebunului, sau prima capcană neintenţionată în care cade Malvolio, o altă victimă a deghizărilor. El îşi compune o imagine, crede şi se confundă cu ea. În această intrigă complicat de simplă, el este/ ar trebui să fie personajul surpriză, şi este până la un punct. E un personaj-spectacol Malvolio, care face spectacol, acum centrul de greutate se înclină spre Feste, care este prezent peste tot, mai mult vesel, mai mult trist, voce şi spirit al raţiunii. Iar Darko Huruială este pregătit pentru acest rol, nimic mai complicat decât să faci să râdă spectatorii, nimic mai complicat decât să faci să plângă spectatorii, nimic mai complicat decât un rol de bufon. Masca lui Feste este cea mai înşelătoare, el disimulează cel mai mult, e o imensă tristeţe şi un efort la fel de mare în a o învinge. Feste nu trebuie doar să-i înveselească pe ceilalţi, ci şi pe sine.
Aventura Violei, fata-băiat, la curtea lui Orsino evoluează şi se complică rapid, dar acţiunea din această producţie este clară. Viola/ „Cesario” se îndrăgosteşte de Orsino, care este obsedat de Olivia, şi îl trimite pe Cesario să o curteze în numele lui. Dragoş Măceşaru compune un personaj subtil în amorul său, un Orsino lucid şi sentimental. Teodora Bălan reuşeşte jocul unei deghizări prea convingătoare, găseşte expresia pentru cele mai secrete trăiri ale lui Cesario/ Viola, este „Paj arţăgos” cu Olivia, dar şi mesager persuasiv cu mesajul de iubire al lui Orsino. Dar cât poate dura disimularea? Această situaţie incertă provoacă exasperare, confuzie de identităţi şi Viola exclamă: „Mă prăpădesc de dorul ei/ lui”, în scena plină de tensiune a unei declaraţii/ destăinuiri către Orsino, camuflată şi ea. Olivia se îndrăgosteşte de tânărul „Bărbat” cu chip melancolic şi Ramona Drăgulescu echilibrează vulnerabilitatea şi entuziasmul cu figura autoritară a Oliviei cuprinsă de pasiune subită. În toate aceste scene între Olivia, Cesario şi Orsino se observă interpretarea puternică, angajamentul actorilor unul faţă de celălalt.
Acest triunghi amoros este completat de o intrigă secundară comică în care unchiul Oliviei, Sir Toby Belch, servitoarea ei spirituală, Maria, şi pretendentul Oliviei, Sir Andrew Aguecheek, se răzbună pe Malvolio şi pun la cale o farsă crudă. Comedia înfloreşte cu jocurile, poantele, glumele, tachinările celor doi cavaleri, intervenţiile lor aproape rup ritmul melodramatic, şi este pur şi simplu plăcerea jocului. Cătălin Miculeasa în rolul lui Sir Andrew este de neoprit, şi filfizon, şi clovn, şi rigid, şi flexibil, cu perfect control în secvenţele de comedie fizică, precum îmbrăţişarea răsucită, când o „Ia cu asalt” pe Maria. Nicolae Vicol stăpâneşte la fel de bine subtila artă a comediei, ne reaminteşte de ce iubim puşlamalele lui Shakespeare, iar Petronela Zurba nu forţează, nu exagerează, iar simplitatea jocului are rezultate complexe, este o Maria vibrantă, remarcabilă. Sir Toby secondat de Maria regizează „Provoca-rea!”, iar duelul dintre Cesario şi Sir Andrew instalează două rampe şi ordonă „Urcaţi! Luptaţi!”. Are loc cel mai comic duel, mai mult eschivă decât ofensivă.
Noaptea aceasta nu este a lui Malvolio, deşi Bogdan Oprănescu are o interpretare inegală, scena în care găseşte pretinsa scrisoare de amor ce exprimă visul de grandoare convinge spectatorii, este un exemplu live de deghizare/ interpretare a rolului spre care aspiră, o mostră de ipocrizie organică.
Delimitarea între iubirile imposibile, respinse, patetice, intense, de necontrolat este marcată şi la nivel vizual, prin cromatica costumelor. Olivia, Orsino, Viola, Malvolio, Sebastian, toţi poartă alb şi negru, o eleganţă sobră, sau rock-senzuală în rochia Oliviei, de mare efect în scenele în care încearcă să-l seducă pe Cesario. Veselii petrecăreţi dirijaţi de Maria sunt explozivi în declaraţii, intenţii şi apariţie, poartă costume structurate, cu un stil opulent şi extravagant, roşu purpură şi roşu cardinal, beţie de culoare, pantaloni bufanţi şi o atitudine corespunzătoare.
Acţiunea se rezolvă pe măsură ce farse şi amăgiri sunt demascate. Viola se reuneşte cu fratele ei, Sebastian, iar iubirea este în mare parte confirmată. Feste ştie că nimeni nu ajunge la o înţelegere adevărată, din care să fi învăţat ceva. Nici Orsino, nici Malvolio, nici Antonio (gata să se sacrifice pentru Sebastian) nu primesc ce vor în această comedie tristă, deşi finalul este fericit. De altfel, Feste contemplă lumea, nu o judecă, nu-şi propune să o îndrepte, şi cântecul său doar consolează, promite şi invită: „Dacă v-au plăcut bufonii, mai poftiţi şi mâine seară!”.