Este cert că avem de-a face cu o nouă generaţie ce este dispusă să analizeze visceralitatea şi traumele prezentului dintr-o perspectivă diferită, într-o reflectare şi filtrare inedite care, până acum, au fost mai mult aleatorii, fără să fie văzute ca modalităţi sigure de valorizare estetică în poezie. Este vorba de explorarea subculturilor, de asimilarea limbajelor acestora şi chiar de însuşirea unei etici adiacente într-un fenomen social şi cultural foarte bine consolidat. O bună parte a societăţii româneşti încă ignoră potenţialul formativ şi cultural al acestuia, însă noile generaţii se dovedesc mult mai nişate, ştiu să dea un sens constructiv acestei realităţi la care ne raportăm aproape în fiecare moment. Discuţia din punct de vedere moral şi chiar ideologic este problema formatorilor de opinie şi a politologilor, politicile cu privire la consumul noilor culturi nefăcând altceva decât să genereze noi forme de rezistenţă. Pentru că prin etica geek eu identific predispoziţia naturală a noilor reprezentanţi de a da un răspuns instanţelor culturale „Oficiale” şi de a propune o minare a acestora din punct de vedere estetic. Dacă acum un deceniu le percepeam vag şi cu un potenţial subscris realităţii înseşi, astăzi se dovedeşte, inclusiv prin noile teorii cu privire la filosofia ştiinţei universului, că la nivelul cognitiv şi al percepţiei totul se subsumează unei convenţionalităţi cimentate de cutume şi reguli de comportament. Cred că cel mai mare şoc paradigmatic l-au produs inteligenţa artificială şi, în speţă, capacitatea ei aproape nelimitată de a rezolva probleme şi de a propune alternative creative. Aşadar, s-a ajuns la noi praguri ontologice, de interogare a existenţei şi a lumii înconjurătoare. Despre această evidenţă vorbeşte cât se poate de nuanţat chiar Andrei Zbîrnea în prefaţa antologiei de versuri Antologeek din 2024, care propune tocmai această tematică: „Nu ştiu cum va arăta poezia viitorului, cu atât mai puţin geekşii de peste o jumătate de secol sau de peste un secol. Care vor fi deliciile de nişă? Poate Insula iubirii va deveni un soi de Squid games sau poate chiar «iubirea» va avea alte înţelesuri, cum am văzut că tinde să aibă de la secol la secol şi de la zonă culturală la zonă culturală. Poate că jocurile video vor deveni de-a dreptul realităţi virtuale şi poate că unii vor alege să trăiască exclusiv acolo. Poate că cinemaul va fi făcut de AI şi fiecare om îşi va putea face filmele lui pentru el şi prietenii lui. Poate că manga şi anime vor rămâne nişte relicve culturale ca stampele japoneze, iar universurile derivate din ele vor avea o cu totul altă formă şi viaţă. Un lucru ştiu însă sigur: va exista poezie. Poate nu în această formă, însă poezia bună, chiar dacă îşi schimbă forma, tinde să îşi păstreze sensul şi esenţa un timp destul de îndelungat”.
Deşi cuprinde poeme anterioare acestei antologii, Valea săpunului expune aceeaşi atitudine şi acelaşi mod de a acţiona poetic, iar prin prisma acestei filosofii, biograficul şi minimalismul capătă noi dimensiuni. Faptul că în realitatea virtuală, alternativă, de exemplu, la universurile artificiale ale simboliştilor şi, de ce nu, la lumea spiritualizată a romanticilor, identificăm aceleaşi arhetipuri structurante lasă să se înţeleagă şi Andrei Zbîrnea în prefaţa amintită. Valea săpunului este unul dintre cele mai frumoase proiecte poetice pe care le-am avut în ultimii ani, fiind expresia unui spaţiu erotizat (în sens suprarealist), domestic şi (de)mitizant, în acord deplin cu mijloacele unei poezii care subsumează realitatea obişnuită unei realităţi poetice. Sunt prezente foarte multe tipare de ordin cultural, de cultură geek, dar nu prin dimensiunea intelectualizată şi printr-un limbaj căutat, formal, reuşeşte să se impună acest volum de versuri, ci prin dimensiunea profund reflexivă, prin surprinderea situaţiilor arhetipale specifice şi, mai ales, printr-un soi de solidaritate şi empatie, prin care poetul reuşeşte să îmblânzească şi să umanizeze latura tehnologizată a noastră folosită pragmatic şi de care ne bucurăm în mod creator, imaginativ. Cum arată noua reprezentare? Este o lume mai dinamică, ce disecă mult mai precis sentimentele şi, ceea ce mi se pare specific, subordonează metafora şi metonimia unui micronucleu narativ uşor recognoscibil la nivel de inconştient colectiv. La un moment dat, Andrei Zbîrnea inserează, într-o manieră conceptuală, ideea de „Terariu”, pe care o înţeleg în sensul unui tip de ecosistem poetic, de delimitare generaţionistă şi de impunere a propriei formule de lucru. Aşa cum suntem avertizaţi în Prolog, planul care primează este acela în care trebuie să se facă ordine în haosul primordial, în amintiri, de aşezare pe filiaţii distincte ca ulterior interacţiunea emoţională şi jocul să fie posibile până la final: „Premisa-ntâi: lanterna în formă de VHS/ a doua premisă: ţi-a fost oferit minutul de afecţiune/ a altă posibilă a doua premisă: ritmul propriu al jucăriilor”. Filmul acesta se contopeşte cu ochii verzi ai crăiesei, de altfel povestea de dragoste este partea care dinamizează cel mai mult întregul peisaj mecanicizat şi aproape steril, şi provoacă reacţiile în prezent, iar ca formă de refugiu se întrezăreşte o colină, poate altă reprezentare a sinelui, astfel încât „Se poate conchide: peste deal vom construi o sufragerie/ iar în sufragerie/ un dressing cu pălării de lână.”
Are dreptate Andrei Zbîrnea să îşi înceapă cel de-al doilea text care dă numele volumului cu un vers-citat din Wittgenstein şi anume „Limitele limbajului sunt limitele lumii mele”, pentru că poetul este înainte de toate creator de limbaj şi apoi creator de lumi posibile. Ar fi o nesocotinţă din partea poeţilor să nu ţină cont de el, pentru că funcţionează mai mult ca avertisment decât ca indicaţie, trebuie văzut în sensul cultivării permanente a propriei conştiinţe artistice, or, din acest punct de vedere, poezia imaginată în acest volum capătă cu adevărat corporalitate şi sens. De aceea nici nu mă miră faptul că poetul a revenit asupra poeziilor publicate în revistele de cultură şi a adus modificări subtile. Continuarea firească este „Ceea ce nu poate fi spus, trebuie trecut cu vederea”, adică suspendat în zona misterului poetic şi existenţial, unde graniţele dintre planurile suprapuse sunt efasate: „Valea săpunului e remodelare & angst conţine/ trei îmbrăţişări succesive de la un băieţel tot mai curajos/ data viitoare voi şti mai multe despre roblox şi minecraft// când moartea vine în spaţiul fizic, aventura continuă în câmpul digital/ studiu de caz: nu-i pot şterge din lista de prieteni/ pe cei care nu mai sunt printre noi// cineva să-mi explice sintagma painfotainment/ şi mai ales cum ajută progresul tehnologic relaţiile la distanţă” (Valea săpunului).
De la generaţia Star Wars sau Star Trek până la generaţia Matrix sau Teoria Big Bang este, totuşi, o distanţă considerabilă de limbaj şi de viziune. Marile teme sunt disecate diferit, sunt sparte uneori în mai multe şi sunt nuanţate cu un spor considerabil. Termenii introduşi de Andrei Zbîrnea în poezie interoghează diferit fragilitatea omului, alături de extensiile, de gadgeturile sale. Starea de „Painfotainment” defineşte o altă faţetă a umanului, un scurt-circuit în ordinea logicii sau a memoriei poate fi perceput ca un „Glitch”, ceea ce poate funcţiona ca un Fino Yolo pentru neiniţiaţi etc. Traumele, în esenţă, sunt aceleaşi, însă nu putem ignora nevoia de redimensionare a lor, într-un fel de cyberalitate.
Dar poetul nu se refugiază totalmente în ea, ci doar îi împrumută mulajul şi reflexele. Este felul său aparte de a deveni mai uman, mai sensibil, prin această dublă racordare, energofagă, e drept, dar generatoare de scântei şi explozii senzoriale. Înainte de toate este o persona, joacă un rol, el e locatarul din Berceniul pestriţ şi navetistul dintre Bucureşti şi apele grăbite ale Cibinului. O persona care nu ignoră în definitiv datele realităţii imediate şi care nu se desprinde total de vechile reţete de lucru, ale generaţiei ’90 sau ale generaţiei 2000, spre exemplu. Poezia lui este o interfaţă reajustată în manieră personală a micimilor, a mizeriilor şi a clipelor frumoase de care suntem înconjuraţi. Cititorul nu trebuie să ignore faptul că poetul se recomandă în spaţiul virtual ca locatar (de lux, aş zice ironic) al celebrului cartier bucureştean care l-a adoptat „În (stil mafiot la fel ca-n) ‘98”, nu trebuie să uite de jobul său neobişnuit sau că este co-preşedintele unui concurs de creaţie pentru elevi care poartă numele lui Gellu Naum. Aceste detalii pot întoarce cititorul dinspre operă spre nişte trasee interpretative dintre cele mai fertile: „Un gest firesc o ţigară fumată/ pe podeţul care desparte valea săpunului de conglomerat// am căzut în păcatul consumerist/ şi mi-am făcut card la penny// am avut răbdare am ascultat indicaţiile/ mi-am tastat numele fără diacritice// am notat un număr fictiv în dreptul străzii// nu mi-a fost frică de consecinţe// o decizie proastă poate duce la o amintire faină/ pe un câmp transformat în locuinţe de 30 de metri pătraţi// cardul meu roşu cu povestea paznicului însurat în ‘86/ fata lui plecată la muncă în germania tot mai departe de valea săpunului// andrei, ia o foaie cu pătrăţele şi numără 6 în dreapta şi 5 în jos/ acum trage linie pe margine şi vezi// câte pătrăţele sunt în interior/ dacă îţi ies 30 e super OK dacă nu// pielea moartă se va transforma în măr otrăvitor/ la megafon peste valea săpunului se aude gondolierul” (O decizie proastă duce la o amintire faină).