În foişorul din grădină, la o masă de lemn, doamna Ioana îşi savurează cafeaua. Duce cu eleganţă ceaşcă la buze şi, din când în când, îşi aruncă privirea spre livada cu meri, care până la nenorocita de pandemie fusese atât de bogată, încât răposatul soţ făcuse din ea un loc de pelerinaj. Însă vremurile acelea s-au năruit într-o zi de toamnă, când o tragedie a lovit familia Gligor, sau ce a mai rămas din ea.
Doamna Ioana nu îşi arată niciodată vârsta. Chipul îi este mereu vesel, deşi viaţa a încercat-o cu multe greutăţi, însă a trecut peste toate cu o credinţă puternică. Urmând îndemnul Mântuitorului: ,,Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan16, 33), ,,Mama tuturor copiilor” este un model pentru mamele din sat. Fiind foarte credincioasă încă din copilărie, îi ajută mereu pe cei căzuţi în suferinţă. O cunoaşte destul de bine, mai ales în ultimul deceniu. Sătenii au numai cuvinte de laudă la adresa ei, socotind-o o femeie ,,Cât trei bărbaţi”. Şi pe bună dreptate, are toate calităţile din lume.
Până la pensionare a fost dascăl aproape jumătate de secol în satul natal, predând limba şi literatura română. Nu mulţi dascăli au acest privilegiu, dar dânsei îi fusese sortit încă de la terminarea studiilor. Vorbeşte cu mult drag despre foştii elevi, care au ajuns dascăli, ingineri, avocaţi, politicieni sau medici. Unii profesând în ţară, alţii luând drumul străinătăţii în căutarea unui trai mai prielnic. Îi lipsesc vremurile dăscăliei. De fiecare dată când o cuprinde nostalgia, deschide sertarul şi răsfoieşte albumul cu fotografiile de la sfârşitul şi începutul fiecărui an şcolar, când toţi elevii erau îmbrăcaţi în uniforme, ţinând în braţe buchete splendide de flori, culese din grădină sau de pe câmp. De atunci este nelipsită de la festivităţile de deschidere a anului şcolar. Toţi se bucură de prezenţa ei! Nu o mai ţin puterile, astfel s-ar întoarce cu mare drag la catedră, dar ,,Să-i lăsăm şi pe tineri”, spuse ea.
Viaţa la ţară e grea, dar frumoasă. Nu este zi lăsată de Dumnezeu să nu ai ceva de făcut, indiferent de vreme şi vremuri. Animalele trebuie hrănite cu mare atenţie. Ele nu ştiu de Crăciun, Paşti sau ,,Zi liberă”, iar pământul vrea mereu să-l ,,Gâdile” cineva. Ograda are nevoie de întreţinere, astfel rişti să fii arătat cu degetul şi dat exemplu negativ viitoarelor progenituri. Însă doamnei Ioana nu-i pasă de gura lumii, o evită cât de mult poate, şi bine face. Niciodată nu o văd stând la taclale cu vecinii pe la porţi, aşa cum e obiceiul, nici când merge la magazin după pâine, pe bicicletă. Cu atâta treabă prin ogradă,De unde timp şi pentru bârfe, lasă-le în plata Domnului, sunt atâtea de făcut, iar ziua e scurtă.
– ’Neaţa bună, Ioană, dragă! Hai la o vorbă, strigă mătuşa Valerie. Făcut-am nişte plăcinte cu curechiu. Hai să-ţi dau două, tri.
– Mulţam fain, Valerie, dragă, dar iarna bate în poartă şi lemele mi-s în mijlocul curţii. Aştept un ins să le taie. Las’ că vin mâine, că-i sărbătoare.
– No’ bine, tu Ioană. Te aştept mâne sară, neapărat. Să-ţi ajute Dumnezeu!
– La fel, dragă Valerie!
Trecuse aproape un an de la plecarea lui Nea’ Mihai, decedat în urma unui infarct. Avea 67 de ani. Fusese morarul satului aproape două decenii, până într-o zi, când s-a pus lăcatul pe porţi, şi aşa a rămas şi în ziua de azi. Apoi s-a ocupat de livada de meri. În fiecare toamnă dădea o recoltă bogată, iar merele erau cele mai gustoase din sat. Sătenii din împrejurimi şi străinii din alte părţi veneau să cumpere mere din livada lui Nea’ Mihai, vestit în tot judeţul. Uneori mergea în fiecare miercuri la piaţa din Teiuş să le vândă. L-am întâlnit şi eu de câteva ori.
Deşi este o fire puternică, doamna Ioana nu îşi poate şterge din minte conversaţia telefonică în care i se comunicase vestea că soţul ei a decedat. Parcă ar fi fost ieri. În ultimii cinci ani şi-a pierdut aproape toată familia. Fiica necăsătorită a murit într-un tragic accident de maşină, la ieşire din Aiud, cu câteva zile înainte să împlinească 40 de ani. Anul următor şi-a îngropat mama şi singurul frate, decedaţi în urma infectării cu Covid-19. Parcă îi căzuse cerul în cap. ,,Doamne, cu ce oi fi păcătuit?” se întrebase. Doar un nepot din frate mai are, care locuieşte la Sibiu împreună cu familia lui. Nu prea îl vezi prin vizită, poate o dată sau de două ori pe an, când îşi aminteşte că n-ar fi rău să-i bată în poartă, nu că vai ce mare dragoste este, însă i-ar putea rămâne averea: casa, grădina, livada destul de generoasă şi o bucată de pământ ,,În Rât”, moştenire de la părinţi.
Chiar dacă a rămas singură, doamna Ioana nu e lipsită de ajutor. Încă se mai găseşte un ins de încredere să o ajute la treburile mai grele, în rest le face pe toate. De singurătate nu se plânge, de boală nici atât, nici nu are timp. Îşi alină dorul cu câinii şi pisicile, Bobby şi Dora, iar când mai prinde câte un răgaz de timp, citeşte romane poliţiste, scrise de Agatha Christie, autoarea ei preferată, dar nu se fereşte nici de romanele de dragoste sau alte genuri literare. Televizorul îl deschide rar, nici nu vrea să audă de el, ,,Doar politică, omoruri şi fufe care se cred vedete. Strică capul omului”, îmi zise într-o bună dimineaţă. Preferă să citească. Este un abonat fidel al bibliotecii comunale, iar doamna bibliotecară e mândră că-i calcă pragul în fiecare lună. O dată pe an, îşi ia straiţa în spate şi face câte un pelerinaj la mănăstirile din Moldova.
***
Ieri dimineaţă, pe un soare plăpând, o zăresc pe doamna profesoară în cimitirul bisericii din centrul comunei. Îmbrăcată în negru, cu pălăria prinsă sub bărbie, schimbând apa florilor trecute şi ele într-o altă lume, probabil în raiul florilor. Apoi aprinzând candela şi aşezând-o la pieptul crucii. Părea uşor abătută, dar nu-mi dădusem seama din ce cauză. Intenţionam să intru în cimitir, să o salut, dar mă răzgândisem în ultima clipă. Nu voiam să-i invadez intimitatea, însă mă văzuse pe picior de plecare. Îşi întoarce privirea, strigând: ,,Tinere profesor, nu sta aşa ţicnit în faţa cimitirului, vino să stăm puţin de vorbă”. Mă conformez îndată la auzul acestor vorbe şi înaintez printre morminte, puţin înspăimântat, nu de morţii îngropaţi între patru pereţi reci – cei ale căror familii erau mai înstărite, ci de poveştile cu vârcolacii care ,,Dau petreceri” noaptea în cimitire, auzite în copilărie de la bătrânii ce şedeau seara pe la porţi. Astfel de scene îţi fac sângele să fiarbă în vene, sau, dimpotrivă, să devii invidios pe buna lor dispoziţie.
– Sărut mâinile, doamnă profesoară. V-am zărit din drum, şi m-am gândit că ar fi nepoliticos din partea mea să nu vă salut.
– Ziua bună, tinere. Mai rar în ziua de azi tineri care să fie atât de politicoşi. Ferice de părinţii tăi, au crescut un băiat cu bun simţ.
N-am îndrăznit să deschid subiectul despre moartea răposatului soţ, preferând să fac doi paşi înapoi, privind-o cum îşi şterge lacrimile cu batista. Am plecat spre casă îngândurat. Nu o văzusem niciodată atât de tristă. Parcă nu mai era persoana pe care o cunoscusem, cândva, ci un străin.
După trei zile, doamna Ioana s-a reîntâlnit cu soţul ei, în livada cu îngeri. Ţinea în mâini aceeaşi batistă.