Romanul Vremea iubirii, publicat la Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, a fost tradus remarcabil în limba română de Marius Dobrescu. Această carte a memoriei este alcătuită dintr-un triptic: Vremea scrisului, Vremea banilor şi Vremea iubirii şi completează itinerarul autobiografic al lui Ismail Kadare, relevând experienţele iniţiatice ale adolescenţei sale, petrecute în oraşul natal, Gjirokastra.
Naratorul, un alter ego al autorului, evocă cu nostalgie un timp inaugural, al descoperirii sinelui şi a lumii, în egală măsură. Transformările fiinţei inocente sunt surprinse în antiteză cu cele sociale şi politice, manifestate în Albania postbelică, în care începea să se consolideze regimul comunist, un regim abuziv şi represiv.
Discursul epic este centrat pe aventurile unor prieteni, trei elevi de gimnaziu, însufleţiţi de idealisme şi naivităţi, care trăiesc revelaţia scrisului, iluzia îmbogăţirii şi fervoarea primei iubiri. Toate aceste descoperiri sunt analizate cu fineţe psihologică, dar şi cu un autentic umor şi o fină ironie.
Adolescenţii sunt atât de entuziasmaţi de posibilitatea de a scrie poezie şi proză, încât toate problemele lor şcolare sau familiale devin minore: „De unde venea bucuria asta care nici nu se diminua, nici nu dispărea, ci, dimpotrivă, cu cât eram mai mult certaţi sau pedepsiţi la şcoală sau acasă, cu atât mai mult creştea şi se aprindea? Adormeam cu ea, şi dimineaţa, ca şi când ar fi crescut peste noapte, exploda cu un entuziasm nemaivăzut pentru a ne face ziua fericită. Cum puteau trăi ceilalţi fără bucuria asta, ne întrebam câteodată amândoi, cum de nu se aruncă în pârâul Fico?”. Convins de genialitatea versurilor sale, naratorul, secondat de Ilir, le trimite unei reviste, spre publicare. Răspunsul pe care îl primeşte la poşta redacţiei este critic şi descurajant. Pe de altă parte, tatăl său îl apostrofează, mânios, că i-a făcut numele de ruşine. Demersul scriptural nu înseamnă doar bucurie frenetică, ci şi deziluzie şi suferinţă. Gustul amar al eşecului şi al înfrângerii însoţeşte această frumoasă himeră a afirmării literare.
O altă provocare temerară a tinereţii este încercarea de a se îmbogăţi prin falsificarea monedelor, obţinute din topirea plumbului. Această nebunie aduce cu sine o mulţime de peripeţii, finalizate cu arestarea „Infractorilor” şi aruncarea lor în puşcărie. Confruntarea cu realitatea devine, de astă dată, mult mai dură. După eliberare, prietenii beneficiază de o celebritate negativă care provoacă diverse reacţii din partea colegilor şi profesorilor. Invidia, admiraţia şi dispreţul se amestecă în privirile şi atitudinile lor. Nu lipseşte nici şedinţa de înfierare a moravurilor decăzute. Sunt numiţi „Sabotori, oameni cu porniri capitaliste şi complet în afara vremurilor”. Decadentismul lor trebuia sancţionat de apărătorii valorilor comuniste.
Vremea iubirii este marcată de fragilităţi emoţionale şi tulburări sexuale. Viola este tânăra asupra căreia se revarsă tumultul de stări juvenile ale adolescenţilor: curiozitatea, atracţia erotică, teama şi nerăbdarea. Prietenia cu ea declanşează stări confuze, tulburi, care nu seamănă cu nimic din ceea ce au trăit anterior. Senzualitatea lor se trezeşte la viaţă. Într-o seară, când se întorc de la cinema, aceştia fac gesturi inadecvate, jignitoare la adresa Violei. Fata se simte rănită şi trădată, iar despărţirea dintre ei devine inevitabilă.
Vinovăţia şi regretele îi vor însoţi pe cei trei amici, de-a lungul timpului, deşi vor refuza să mai vorbească sau să se mai gândească la acea întâmplare ruşinoasă, petrecută pe străduţa copilăriei. Totuşi, episodul respectiv va ţâşni agresiv şi întortocheat din memoria lor involuntară şi va bloca firescul altor relaţii amoroase, ceea ce evidenţiază cât de profund i-a afectat. Problematizările naratorului nu limpezesc consecinţele psihologice ale acelei traume: „Viola îmi revenise în amintire şi nu oricum, ci obsesiv, cu o insistenţă dureroasă. [...] Îi provocasem, într-adevăr, un şoc fetei aceleia acolo, pe străduţă, sau şocul îl suportaserăm noi şi ea, după ce a suferit şi a plâns la început (atunci când noi dormeam duşi), se eliberase pentru totdeauna de amintirea amară? Sau a fost invers, a suferit un şoc ireparabil şi tulburarea ei nervoasă ajungea atât de departe?”.
Simbolic, existenţa acelei străduţe păstrează parfumul afectiv al trecutului, de aceea, după câţiva ani de la terminarea facultăţii, Viola se va opune demolării ei, spre deosebire de unul dintre prietenii de altădată, poreclit Mama Belgia, care şi-ar fi dorit să fie sistematizată. Naratorul îi va trimite tinerei o scrisoare tardivă, în care îşi va exprima solidaritatea, mărturisindu-i că a scris o povestire despre ceea ce au trăit atunci, pentru a păstra mereu vie amintirea acelui timp privilegiat. Scrisul dobândeşte valoare terapeutică, reprezintă o şansă de a se elibera de remuşcări.
Vremea iubirii este un bildungsroman, în care procesul maturizării asimilează zborul şi căderea, fericirea şi durerea. Dragostea rămâne izvorul cel mai bogat care alimentează devenirea. Reflecţiile asupra parcursului personal sunt împletite cu fine introspecţii asupra modului în care prima iubire a marcat poveştile sentimentale trăite ulterior.
Ismail Kadare şi-a explorat universul autobiografic şi a analizat experienţele majore care i-au marcat destinul, pentru a le înţelege sensurile ascunse dincolo de aparenţe. Reflecţiile sale depăşesc propria condiţie, devoalând ipostaze semnificative şi dramatice ale omenescului.