Ceea ce atrage de prima dată pe lector, parcurgând volumul de poezie al Violetei Savu, O bucată de zi în mijlocul nopţii, este o anumită structură poetică de cristal ce presupune revelaţia prudentă a sensurilor lumii de tip fenomenologic, printr-o dinamică întemeiată pe puterile imaginii şi neastâmpărul imaginarului. Pe acest fond, privirea caută în timp mişcările sufletului înscenate nu fără graţie, ticăie ca un ceasornic pe scena unui theatrum mundi plină de decoruri onirice, ca evidenţă pe deplin asumată. Aici, emoţii incipiente invocă, în raport cu supremul, afecţiunea şi sacrificiul, iertarea şi eliberarea, inadecvarea dintre conştiinţa unei idealităţi depline şi curgerea inexorabilă a unor nelinişti devorante, covârşitoare. Conceptul jungian al „Umbrei” ce alege să se recreeze pe sine e tot mai vizibil, încolţind pe un sol prielnic, estompându-şi până la un anumit punct singularitatea pentru a-şi descoperi esenţa. De aici, acea voce în devenire ce se îndreaptă spre o reificare a viziunii, după legile unei mitologii proprii: „O voce a zis că vina aparţine celor invitaţi şi absenţi/ Vocea era stinsă; fiindcă era linişte, s-a auzit clar./ O altă voce, mai consistentă, a spus să aşteptăm,/ poate absenţa se va dovedi o simplă întârziere./ În aşteptare, în substanţa vâscoasă ca marmelada/ s-a topit sângele. Nu a întârziat nimeni. Absenţe complexe”.
Zborul construit din imagini sincopate ale unor subtile speranţe are preludiul intens al alterităţii, devine parte a confesiunii în curs de sedimentare: „Când simt durerea ca o punte între memorie/ şi corespondenţe, îmi ridic privirea şi văd/ lucarnele acoperite cu mătase neagră/ Inspir întunericul. Mă tem/ că sunt înconjurată de sfincşi,/ culcuşiţi în măşti mortuare./ Mă-ntorc spre singura sursă de lumină:/ smerita lumânare se va stinge în curând./ De pe partea mea,/ nu se aude niciun oftat./ Ştiu că nu sunt singurul spectator,/ dar m-aş simţi mai bine/ dacă s-ar apleca la urechea mea cineva/ şi mi-ar şopti: – Am văzut/ arătare de îngeri!”. Misterul lumii nu pare aşadar un simulacru, el tinde să devină acel „Obscur obiect al dorinţei”, o enormă ardoare/ divizare sentimentală îşi caută identitatea fără a forţa niciun compromis. Ceea ce vizual este linia orizontului pare reconstituirea în deliberat răspăr a aşteptării, ca un nou spaţiu ce trebuie îmblânzit. Nu e atât o temă a feminităţii cât una a năzuinţei, un timp ce ar putea fi captat doar prin imagini uşor blurate, adesea întregul…
Împărţit în trei cicluri, „Cicatricile zilei”, „Genele albe ale nopţii” şi „Mai mult decât vegetal”, volumul apare ca o ceremonie dilatată printr-o raportare la momentele revelaţiei şi la visurile imaculate prinse într-o reţea de ecouri melancolice. Sublimat în tandreţea aspră a risipirii, erotismul e scheletul construcţiei poetice; el nu joacă rolul de cenzură, presupune un verdict pieziş asupra trecerii timpului într-un templu ascuns, unde exerciţiile de memorie nu sunt atât de cronofage. Cu atât mai evidentă devine şi condensarea sensibilităţii, o sensibilitate acerbă, asamblată ca într-un puzzle, ale cărei umbre lungi păstrează mereu un clarobscur nostalgic. Şi dacă există clipe de iluminare, există şi un spirit al extincţiei, conştientizarea unui excelsior, dar şi a unei apocalipse ascunse. O bucată de zi în mijlocul nopţii este mareea existenţială a unei penitenţe asumate poetic de Violeta Savu; deseori căutarea/ explorarea eului profund produce antinomii: visul şi realitatea, bucuria clipei şi tristeţea trecerii, alteritatea şi identitatea: „În neclintire liniştea/ ca şi cum ai asculta/ de pe un alt vârf/ mult îndepărtat şi mai înalt/ cenuşa unei erupţii/ pliniene şi te-ai convinge/ că liniştea e neclintită/ după ce lava a muşcat apa/ înghiţit de remuşcare/ adăpostit de piatră/ pe insulă a fost găsit/ unicul supravieţuitor” (În neclintire liniştea). Evaziunea din spaţiu/ timp poate părea oricât de vinovată; în voia valurilor se nasc destule întrebări. Poate fi memoria insula din care se bifurcă lumi posibile? O voce plecată la îndemnul unui vis în care să-şi caute un sens? Şi dacă da, nu este vorba despre o iluzie închisă în turn, nu ceea ce este probabil să existe sau să se întâmple? O lume adevărată, construită din cuvinte, deschide mai tot timpul calea potenţialului suspans.