Narine Abgarian surprinde printr-un nou volum, Viaţa e mai dreaptă decât moartea, în care arta scrierilor scurte excelează, amintind de culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopiseţ în mâzgălituri (2012), considerată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia şi căreia i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. La antipod ca atmosferă, dar cu aceeaşi forţă de sugestie a nucleelor scurte narative, recentul volum este o elocventă expresie a ambivalenţei afective într-un univers în care Thanatos guvernează imprevizibil vieţile locuitorilor din Berd, un oraş armean aflat la graniţa dintre Armenia şi Azerbaidjan. Cele treizeci şi una de povestiri reflectă într-o unitate de idei raportul dintre rostul vieţii şi sensul vieţii în timp de război definind tema rezilienţei umane într-o lume a traumelor colective. „Este o carte care sângerează aproape la fiecare frază şi totuşi, ici-colo, rămân câteva crâmpeie de gingăşie intacte”, scrie Ioana Pârvulescu despre acest volum.
Întâmplările aparent rutiniere ale unei vieţi obişnuite se transformă în drame care şochează prin forţa persuasivă a descrierilor succinte. Prima poveste pare a fi la fel ca ultima, ambele închizând într-un cerc de foc destinele aflate într-o suferinţă acută de care se salvează prin irizări de speranţă şi mărunte gesturi ce pot restabili o viziune cu nădăjduire: Zarazan este întruchiparea suferinţei care o lasă fără dorinţa de a rosti, îi moare soţul când o duce la spital spre a naşte, moare şi nou-născutul, iar ea va fi umbra unor umbre ale tristeţii. Imaginea este cinematografică la final: Zarazan este privită cum merge pe un drum. I se spune: „Dacă aş putea ţi-aş face un portret” (p. 6). Ultima povestire din volum se încheie cu imaginea Sonei care desenează Berdul: „Copii speriaţi, femei rănite, bărbaţi neputincioşi – în braţele unei ceţi tăcute şi indiferente” (p. 258). De la imaginea unui destin la imaginea unei comunităţi, arcul de timp fatidic statuează această ambivalenţă afectivă: să iubeşti şi să urăşti acelaşi mediu. Locul nu este numai un spaţiu geografic sub vicisitudinile istoriei, este şi un spaţiu interior, al trăirilor celor care au puterea să supravieţuiască acestei lumi. Aceeaşi imagine a călătoriei pe un drum al speranţei este de regăsit şi în Mereloţ. Metaksia merge la cimitir şi stabileşte cu groparul Ţatur să îi facă şi ei, când va fi vremea, locul de veci şi îl plăteşte anticipat. Ţatur va fi un personaj care va reveni în alte povestiri, este vectorul şi martorul morţilor ca întâmplări predestinate. Metaksia şi-a pierdut soţul, va muri şi fiul acestuia, iar ea va convieţui cu această stare de pierdere vorbind, compensatoriu, cu cei morţi cu aparentă linişte: „A lăsat la capătul mormântului un codru de pâine de casă – pentru îngerii crugului ceresc. Luându-şi rămas-bun, l-a rugat să nu-şi facă griji şi să nu-i fie urât – Razmik-djan, peste o săptămână vin iar” (p. 16).
Narine Abgarian strecoară în acest infern lăuntric şi în tragismul exterior irizări de lumină: „Când aerul palpită de lumina tremurătoare a primelor stele” (p.37), „Leon mănâncă din pâine de parcă ar gusta din soare” (p.37), ca în următorul paragraf să domine tragismul: „Războiul i-a luat lui Atanes pe toţi ai lui, i-ar fi luat şi fiul, dar n-a putut – a fost aruncat din autobuzul bombardat cu o secundă înainte ca acesta să cadă în prăpastie. Era un flăcău zdravăn şi sănătos, iar acum este schilod şi a dat în mintea copiilor. Dacă îl întrebi câţi ani are, nu răspunde. Dar iarna trecută a împlinit treizeci şi cinci de ani”. Dramatismul personal se transformă într-o formă a tăcerii ca mod de a se interioriza sau ca afecţiune emoţională. Este o modalitate de a putea zâmbi, conştient sau inconştient. Nu regăsim în niciuna dintre cele treizeci şi una de povestiri o atitudine de răzvrătire împotriva războiului, a sistemului, a destinului. Este un drum dat şi asumat, este o surclasare a dramatismului cotidian printr-o atitudine de ambivalenţă afectivă: îşi iubesc în continuare locul, familia decimată, morţii, schilodiţii de război, în aşteptarea unei deschideri spre lumină şi tihnă. Anicia aduce în fiecare zi bagardj, pâinea dulce, chiar dacă în aceeaşi basma, cu acelaşi gest a adunat rămăşiţele carbonizate ale fiului vitreg pe care l-a considerat a fi al său. Este o ambivalenţă transmisă şi obiectelor-martor în aceste povestiri.
Într-o asemenea atmosferă, marcată de spectrul morţii, şi liniştea poate să fie chinuitoare, după cum descrie Narine Abgarian: „Conştiinţa ne vorbeşte cu vocile celor plecaţi”. Când e prea mult, e prea mult şi atunci e patologic. Un astfel de univers este la graniţa dintre normalitate şi anormalitate, între un prezent imprevizibil ca nenorociri şi un prezent continuu din care pare a nu se putea ieşi.
Sunt de reperat cel puţin două povestiri care par a sfida logica minţii şi se supun logicii inimii. Să trăieşti nu este un imperativ, este genericul vieţii unei familii aflate sub asediul bombardamentelor şi care asistă la cum moare câte unul dintre ei. „Moartea e cumplită nu prin existenţa ei, ci prin aceea că batjocoreşte şi se bucură să urâţească trupul omului – se poartă ca duşmanul nedemn care, după ce câştigă, pângăreşte cadavrul învinsului”. În aceeaşi „Cheie” a terifiantului este scrisă şi povestirea Covorul: „Antanam le-a fost înapoiată după ce au trecut iarna şi jumătate de primăvară. Corpul separat, mâinile separat. Pe capul ras era tatuată o injurie: kiahpa. ”
La antipod este naraţiunea Inima: Zabel şi Arto se împrietenesc, se îndrăgostesc şi, în această lume a spitalului cu schilodiţi, ei au puterea să trăiască iubirea, să îşi spună cuvinte de dragoste într-o manieră afectiv-emoţională impresionantă: „Cum poate un singur om concret, absolut compact şi de-a dreptul minuscul la scara Universului să ocupe întreg spaţiul vieţii mele?”. Răspunsul, firesc, este „În oglindă”: „Iar eu te ascult şi înţeleg cum e, când e, fericirea. Te ador, singură, concretă, absolut compactă şi de-a dreptul minusculă la scara Universului, pricină pentru fericire, şoptea el” (Inima). Finalul este însă dramatic şi mai ales cu imagine deschisă interpretării: tânărul a descoperit la marginea localităţii cadavre desfigurate. Zabel plecase ca asistentă medicală în zona de conflict. Grupul a fost decimat, i-au descoperit când s-a depus zăpada. A recunoscut-o, iar gestul lui rămâne impresionant: „I-a răsfrânt gulerul cămăşii, lipindu-şi fruntea de adâncitura cefei, aşa cum o alinta altădată. S-a întins alături, s-a ghemuit aşa cum îi plăcea ei şi a închis ochii. A ascultat durerea care i se răspândea în corp. Străbunica lui Zabel se înşelase: pe partea dreaptă inima te doare la fel de mult ca pe stânga, ba poate chiar mai tare” (p. 211).
„Să scrii despre război e ca şi cum ai distruge în tine speranţa. Ca şi cum ai privi moartea în faţă, străduindu-te să nu-ţi fereşti ochii. Căci dacă ţi-i fereşti, te trădezi pe tine însuţi” – mărturiseşte autoarea în secvenţa finală a volumului. „Sora sa a născut un băiat, îmbrăţişările au fost refăcute. Viaţa e mai dreaptă decât moartea, tocmai ăsta e adevărul ei indestructibil. În asta trebuie să credem, ca să trăim mai departe”.
Narine Abgarian reuşeşte să scrie despre tristeţe cu aparentă detaşare, pentru că spaţiul descris este al „Rădăcinilor” sale. Este un univers al morţii în care viaţa e percepută ca fiind sub pericolul iminent al destructurării. Cerurile sunt nesfârşite câmpuri de imortele în care se reflectă ritmurile vieţii pământene. Dincolo de dramatismul inerent unor asemenea poveşti la graniţa cu terifiantul, scriitoarea lasă deschis culoarul spre abordarea rezilienţei umane în proximitatea războiului, un echilibru fragil între viaţă şi moarte, între pierdere şi regăsire.
Viaţa e mai dreaptă decât moartea este un recviem sub aurora iertării şi a împăcării cu destinul şi imaginea luptei lăuntrice spre a identifica legile auto-estimării, depăşind astfel circumstanţialul istoric.