Câmp de luptă blând

(fragment)

Traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2026

Yiyun Li s-a născut în 1972 la Beijing, în China. După absolvirea Universităţii Peking, a emigrat în 1996 în Statele Unite unde locuieşte şi în prezent. În 2005 se specializează în scrierea creativă de ficţiune şi nonficţiune în cadrul Universităţii Iowa. Din 2017 predă scrierea creativă la Universitatea Princeton. Povestirile şi romanele sale au fost distinse cu premii importante precum PEN/ Hemingway Award şi Guardian First Book Award pentru A Thousand Years of Good Prayers (2006) şi PEN/ Jean Stein Book Award 2020 pentru Câmp de luptă blând (Where Reasons End, 2019; Humanitas Fiction, 2026). Tot în 2020 e distinsă cu Windham-Campbell Prize şi, un an mai târziu, cu Arts and Letters Award in Literature. A scris, de asemenea, Must I Go (2021), Kinder Than Solitude (2015), The Vagrants (2010), Gold Boy, Emerald Girl (2011) şi volumul de memorii Dear Friend, from My Life I Write to You in Your Life (2018). În 2022 publică romanul Cartea gâştei (The Book of Goose; Humanitas Fiction, 2024), distins cu PEN/ Faulkner Award for Fiction în următorul an. În 2023 publică volumul de proză scurtă Wednesday’s Child, finalist la Pulitzer Prize for Fiction în 2024. În acelaşi an, apare volumul de eseuri Tolstoy Together: 85 Days of War and Peace. Tot în 2023, autoarea e distinsă cu Royal Society of Literature’s International Writers Award. În 2025 publică a doua carte de memorii, Things in Nature Merely Grow, distinsă în 2026 cu Andrew Carnegie Medal for Excellence in Nonfiction, finalistă la American PEN/ Jean Stein Book Award şi National Book Award for Nonfiction şi câştigătoare a Pulitzer Prize în 2026. Cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.

„Mi-am îngăduit să inventez lumea asta, ca să vorbesc cu tine“, mărturiseşte Yiyun Li de la început, alegând cu grijă cuvintele pentru ca amintirea fiului pierdut să capete contururi palpabile într-un roman încărcat de emoţie. Fără timp, fără un spaţiu precis, conversaţiile dintre mamă şi fiu sunt pavăza imaginară în faţa doliului. Yiyun Li îşi strânge copilul de mână dincolo de drumul fără întoarcere, rememorând şi imaginând discuţii în contradictoriu argumentate sclipitor de adolescentul Nikolai, amintiri savuros dezbătute de cei doi, promisiuni aduse din nou la masa unor negocieri de acum infinite. Acolo unde ceasul s-a oprit pentru totdeauna, Yiyun Li scrie o nouă pagină pentru a demonstra că iubirea continuă indiferent de sfârşitul pe care îl alege uneori viaţa. Refugiul în scris, în memorie, în dragostea unei mame pentru fiul ei devine un omagiu de o tandreţe egală cu poezia.

„În acest roman sobru, tulburător şi profund uman, Yiyun Li redefineşte regulile naraţiunii pentru a face loc unei experienţe extreme care, de multe ori, nici nu poate fi redată. (...) O carte care ar fi riscat să fie de o tristeţe copleşitoare se dovedeşte, în schimb, bogată în umor şi spirit ludic, obţinând în cele din urmă o împăcare deplină. Li a scris un roman diferit de tot ce am mai citit până acum, o carte frumoasă şi înţeleaptă, şi aproape insuportabil de emoţionantă prin felul în care conturează portretul unei femei care se întoarce spre literatură ca spre ultima şansă, descoperind că aceasta ar putea – pe muchie, dar salvator – să fie de ajuns.“ (Juriul PEN/Jean Stein Book Award)

Ieri am făcut plăcintă cu dovleac, am spus. Nikolai n-a răspuns imediat, dar ştiam sigur că ascultă. N-a ieşit la fel de arătoasă ca a ta, dar a fost bună.

Tocmai fusese Ziua Recunoştinţei. Familia noastră nu se pricepea la sărbătorit. Când era Nikolai la grădiniţă, educatoarea m-a luat odată deoparte. I-am întrebat pe copii ce sărbătoresc în familie, a spus ea, şi Nikolai a răspuns că sărbătoriţi multe lucruri, dar nimic serios. Obiceiurile de familie sunt importante pentru copii, a mai subliniat ea.

Chiar există zile mai speciale decât altele, sau noi suntem cei care le dau nume şi le înzestrează cu sens tocmai pentru că zilele sunt indistincte şi încercăm să le smulgem puţină iubire, aşa cum facem şi cu oamenii nepăsători? Nu erau întrebări adânci, dar mă făceau să revin la îndoiala cu care priveam zilele de naştere şi sărbătorile importante. Celelalte – aniversările, Ziua Mamei, Ziua Tatălui, Sfântul Valentin,Un lung şir de sărbători din calendarul lunar chinezesc – nu erau nici mai mult, nici mai puţin decât atât: zile în care trăim.

Chiar şi aşa, îmi fusese groază de prima sărbătoare fără Nikolai. În preajma sărbătorilor pregătea bunătăţi la cuptor. De data asta mă hotărâsem: noi singuri trebuia să facem o plăcintă.

Îşi pregătea bunătăţile în weekenduri şi în zilele când nu avea prea multe teme. Cocea tot timpul, şi cum să reproducem noi tot timpul? Unt şi smântână, şi miere, şi scorţişoară, şi vanilie, şi nucşoară, şi cuişoare şi toate borcanele şi sticlele de pe raftul lui de patiserie: nimeni, nici măcar Proust, n-avea cuvinte ca să aducă înapoi la viaţă aroma lor călduţă amestecată cu miresmele ploilor iernatice din California şi cu ale frunzelor de eucalipt umede. Domnule Edison, ne eşti dator cu o invenţie care să imortalizeze mirosurile. Fără ele, memoria nu ne e întreagă.

Măcar nu e lumea şi mai inundată decât e deja, a spus Nikolai. Toate fotografiile şi filmările alea de amator. Închipuie-ţi internetul cu gusturi şi mirosuri.

Morţii au privilegiul celor care pleacă; cei rămaşi în urmă au nevoie de ceva de care să se agaţe. Dar asta n-am spus. Sunt ultima care să facă o astfel de remarcă. Despachetând după mutare, mi-am dat seama ce păstrătoare dezastruoasă a memoriei eram. Ieşeau la suprafaţă picturi şcolare doar din unii ani,Nu şi din alţii. Un album supradimensionat cu o singură pagină completată, o ecografie cu Nikolai de când eram însărcinată în douăzeci şi două de săptămâni. Seria completă Tin-tin, preferata lui la grădiniţă, era împrăştiată şi lipseau volume, la fel şi setul Peanuts, care ne însoţise ani la rând. Din colecţia Peanuts am găsit cărţile pe care le citise în ultimele zile de viaţă.

Dorinţele oamenilor nu se sfârşesc niciodată, am spus.

Dacă vrei să fii lacomă, a zis el, măcar ai grijă să fii lacomă cu cap.

Suntem cine suntem, am spus. Era o vorbă goală, folosită adesea în ultimele zile, de parcă ar fi putut alina durerea dintr-o inimă golită.

Tu ştii ce zici, a spus.

Nu zic nimic. Să spui ceva care nu înseamnă nimic e o deprindere pe care încă nu o ai.

Mă bucur că nu trebuie să deprind aşa ceva, a răspuns.

Să spun ceva care nu însemna nimic ajunsese pentru mine o nouă cale de autoamăgire, ca şi când s-ar fi schimbat ceva. Nimic nu se schimbase. Timpul stătea în loc, pentru el şi pentru noi.

Şi, te-ai acomodat? m-a întrebat.

Cu ce să mă acomodez, m-am gândit, cu zilele fără el?

La casă mă refeream.

Suntem ca trei boabe amărâte într-o păstaie uriaşă, am răspuns.

Cu o săptămână în urmă îi spusesem unei prietene că Nikolai era în stare să umple un spaţiu mai bine decât noi ceilalţi la un loc. Ne imaginaserăm o viaţă împreună în casa aceea, cu fursecurile şi prăjiturile lui rumenindu-se în cuptor, cu florile lui înflorind în grădină, cu muzica lui revărsându-se prin casă, cu sosirile şi plecările lui la fel de dragi, căci ce ne doriserăm pentru el mai mult şi mai mult era să se simtă liber să plece şi liber să revină. Mami, o să locuiesc cu tine până când o să împlinesc şaptezeci şi trei de ani, spusese când avea trei ani. Nu, nu, o să te răzgândeşti. Puţin după, când nici nu împlinise patru ani, deja se răzgândise. Eu mă mut singur, mă anunţase. Nu, nu, eşti încă prea mic.

Nimic nu e interzis de nicio regulă, nici măcar acomodatul cu un spaţiu prea gol, a zis el. Te face să te simţi organizat.

Golul e altceva decât lipsa dezordinii, am spus.

Atunci fă dezordine, a zis. Dezordine, dezonoare, dezmăţ, dezmierdare.

Nici unul dintre cuvintele astea, m-am gândit, nu mă elibera din vidul pe care îl lăsase în urmă.

Mai târziu sau mai devreme o să te acomodezi, chiar dacă nu vrei, a spus.

Mi-am dat seama că nu căutasem niciodată etimologia verbului acomoda, aşa că am căutat-o atunci. I-am citit lui Nikolai: din latinescul accomodare, „A ajusta, a potrivi“, de la ad şi commodare, de la commodus, „Potrivit, adecvat, convenabil, satisfăcător“, din prefixul com şi modus, „Măsură“. Oare, după moartea unui copil, mai sunt în stare inimile părinţilor să-şi găsească buna măsură?

Poate că eu ar trebui să-ţi pun întrebarea, am spus. Simţi că te-ai acomodat?

Dacă te gândeşti la ceva care se depune pe fund, a răspuns el, da, simt că m-am acomodat foarte bine. Că m-am sedimentat.

Ce s-a sedimentat? am întrebat.

Tot ce mă deranja la mine înainte, a zis. Acum sunt limpede, pur şi perfect, exact aşa cum vreau să fiu.

Şi n-o să mai vină nimic să tulbure sedimentele astea?

Ce probabilitate crezi că există?

Nu ştiam dacă sunt tristă sau uşurată, sau mai tristă tocmai pentru că mă simţeam uşurată.

Vezi, asta e problema ta. Dacă nu te pricepi la adjective, nu ştii cum te simţi.

Poate că nici nu vreau să ştiu, am spus.

Atunci de ce mai vorbim?

Nu ca să-mi dau seama cum mă simt vorbesc cu tine.

Atunci de ce? Doar n-ai să zici c-o faci ca să mă ţii în viaţă sau alte prostii de genul ăsta?

Mi-am amintit de o carte, Noaptea asta adevărată de Rebecca West. Mă gândisem la titlul ei zile şi săptămâni în şir după moartea lui Nikolai. De când aflasem veştile, nu mă îndoisem nici o clipă de adevărul cel mai rece şi mai întunecat cu care ne lovise soarta: noaptea asta e adevărată şi va fi mereu parte din vieţile noastre.

Din fericire pentru tine şi din fericire pentru mine, am spus, nu cred în prostiile astea.

Bun, a zis.

Dar eu şi J. ne apucăm să-ţi facem un album de amintiri, am spus.

Doliu pozitiv, a remarcat.

Psihologul lui ne-a recomandat, am spus. Chiar cred că ştie ce zice. Amintirile se trec.

De ce să nu laşi să se treacă ce se trece? a întrebat.

De ce să nu laşi să se şteargă ce se şterge? am întrebat şi eu.

Chiar aşa, de ce nu? În orice caz, toate în viaţă fie se trec, fie se şterg.

Poate că ai dreptate, am spus.

Sigur că am dreptate, a zis. Am atâta dreptate, că sunt infailibil.

Preţ de o clipă aproape am crezut că e din nou viu şi l-am auzit, i-am auzit vocea şi tonul pe care şi le lua când râdea de noi, adulţii cei failibili.

Poate că istoria omenirii e determinată de dorinţa de a lupta împotriva destinului nostru, menit să se treacă şi să se şteargă, am spus.

Ce prostie gogonată, a zis. Mă scoţi din minţi când încerci să pari deşteaptă.

În orice caz, noi tot ne apucăm de album.

Nu pot să vă opresc?

Nu, la fel cum nici eu nu pot să te opresc să faci ce vrei să faci.

Bine.

Nu vreau să te enervez şi mai tare, am spus, dar să ştii c-am găsit caietul perfect pentru ideea noastră.

În timp ce despachetam, găsisem un jurnal vechi pe care începuse să-l ţină la cinci ani, cu titlul „Şaizeci de ani de Nikolai“ scris pe coperta interioară. Se ţinuse de el mai puţin de două săptămâni şi se reapucase la unsprezece ani cu două note, una care începea cu „Îmi pare rău c-a trecut atâta timp!“ şi a doua, la patru zile după Anul Nou, cu „Îmi pare rău c-am întârziat! An Nou fericit!“.

Să fiu al naibii! a exclamat. Mi-aduc aminte. Pe vremea aia aveam impresia că o carte trebuie să aibă în titlu un număr de ani sau cam aşa ceva, a spus. Şi numai din cauza cărţii tale, A Thousand Years of Good Prayers.

Şaizeci de ani de Nikolai, m-am gândit. Am avut parte numai de şaisprezece din ei. Deveneam sentimentală. Numerele mă făceau sentimentală. Calendarele mă făceau sentimentală. Obiectele mă făceau sentimentală: o pereche de adidaşi, o rachetă de tenis, o partitură pe pupitru, o pictură micuţă în acrilic cu macii aurii din California, un pui de girafă de pluş care îşi pierduse umplutura – cususem ruptura, dar girafa rămăsese tot slăbănoagă şi pleoştită –, o gravură care înfăţişa un pinguin mov cu melon. Timpul mă făcea sentimentală: zilele şi nopţile, minutele şi orele, momentele care ameninţă să se preschimbe în eternitate.

Cu ce rămâi din sentimental când scoţi din el mentalul? a întrebat Nikolai.

Cu ce?

Cu un ciot.

Poftim? am spus. Eram grea de cap. Odată, Nikolai mi-a spus că J. făcuse o glumă jignitoare la adresa mea: Mami, eşti grea de cap. Aşa de grea, că dacă te-am pune lângă o gaură neagră, nu gaura te-ar aspira pe tine, ci tu pe ea.

Cuvântul, a spus Nikolai. N-ai observat că mintal e inclus în sentimental?

Am căutat ambele cuvinte. Etimologic nu înseamnă nimic, am spus.

Ce minte rigidă ai, a zis. Chiar trebuie să faci albumul ăsta de amintiri? Parcă-l văd. Jenant. Umilitor. Chinuitor.

Şi tu ai fi putut să scrii mai bine cartea aia, m-am gândit, dar n-am zis. Momentul era încărcat cu atâtea lucruri care ar fi putut să fie. Iar eu puteam să alunec pe oricare dintre ele ca pe un drum care nu duce nicăieri, doar ca să sfârşesc undeva între îndoială şi regret. Era labirintul în care mă hotărâsem să nu calc. Preferam să rămân aici, dând târcoale la intrare, tentată de autoindulgenţă, rezistându-i.

Ce nu pot să sufăr cuvântul ăsta, autoindulgenţă, a zis Nikolai.

Dar nu mă refeream la tine. Pe nimeni n-am făcut autoindulgent în afară de mine.

Nu e şi asta o formă de autoindulgenţă?

E mai bine să-ţi găseşti un sine prin însuşiri negative decât să n-ai un sine definit.

Chiar dacă însuşirile negative sunt imaginare?

Imaginaţia e ca un zmeu pe care îl înalţă realitatea,Am spus. S-a zis cu ea dacă tai sfoara de care o ţine realitatea.

Înaltă idee, a spus el. Ăsta e secretul tău?

Secretul meu că ce?

Secretul tău că eşti aşa cum eşti.

Că sunt eu, mama ta, sau că sunt eu însămi?

Deci chiar există o diferenţă. M-am întrebat adesea.

Poţi să nu mai fii părinte sau copil, prieten sau duşman, poţi să nu mai fii viu, dar sinele tot sine rămâne. Nici moartea nu-l schimbă. Moartea ne răpeşte o mulţime de lucruri, dar nu şi pe acesta. Moartea nu e invincibilă.

Nu cumva luăm sinele ăsta prea în serios? a întrebat Nikolai.

Ba sigur că da, am răspuns eu. Aşa de în serios, că până şi moartea păleşte când îl vede.

Ce nu pot să sufăr sinele ăsta, a spus.

Dar ai un sine care e… ce adjectiv să folosesc? am întrebat. Orice aş spune ar fi un clişeu.

A venit momentul să fim exacţi cu timpurile verbale. Am un sine? Am avut? O să-l mai am?

Sinele nu are timp, am spus. Nici timp verbal.

În schimb, are defecte.

Zi-mi tu o persoană al cărei sine să nu aibă defecte.

Aşa nu merge, mami. Ştii şi tu prea bine.

Nu poţi să pretinzi să fie toţi perfecţi.

Pot să-i iert pe toţi că nu sunt, a zis el.

Mai puţin pe tine.

Am încercat, mami, chiar am încercat. Nu vezi că sunt perfect doar într-un singur fel?

Perfect. Imperfect. O pereche de adjective care se întorc iar şi iar, anotimp după anotimp, zi după zi, batjocorindu-ne, judecându-ne, izolându-ne, preschimbându-ne izolarea în boală. Există vreun adjectiv mai rotund decât perfect? Perfect e liber de orice comparaţie, perfect nu admite superlative. Putem să fim buni, să ne descurcăm mai bine, să facem cea mai bună figură, dar cât de perfecţi trebuie să fim ca să ne iubim pe noi înşine, ca să-i lăsăm şi pe alţii să ne iubească? Şi cine, copil iubit, ne-a scos nouă din dicţionar cuvântul plăcut şi l-a înlocuit cu perfect?

Mai bine ţi-ai fi făcut din mine un duşman decât din tine, am spus. Mamele sunt perfecte în rolul ăsta, m-am gândit.

Mami, asta tu nu poţi să-mi fii, a zis Nikolai. Duşmanul perfect l-am găsit în mine însumi.