Autorlâcul este o boală veche, iar fiziologia scrisă de Ion Heliade Rădulescu în veacul al XIX-lea, Domnul Sarsailă, autorul, rămâne şi azi o lectură savuroasă: „Domnului Sarsailă i-a intrat în cap să-şi facă numele nemuritor, cum am zice să zboare la nemurire“. Portretul caricatural al domnului Sarsailă dezvăluia strategiile prin care insul lipsit de har ori mediocru încerca să-şi construiască un profil de scriitor, începând de la aspectul fizic, stilul vestimentar şi comportamentul social până la temele şi limbajul producţiunilor sale artistice.
Acest tip de impostură literară care a inspirat satira lui Heliade presupunea însă un oarecare efort din partea aspirantului la glorie. În epoca inteligenţei artificiale, străduinţa domnului Sarsailă se reduce semnificativ, întrucât în spatele imaginii de autor se află o aplicaţie digitală, o fantomă. Iar autorlâcul nu mai reprezintă mania unor cazuri izolate, ci a devenit o adevărată pandemie. Textele generate de inteligenţa artificială se găsesc peste tot, de la compunerile elevilor la lucrările de licenţă ale studenţilor, de la comentariile din reţelele de socializare la articolele din mass-media. Din păcate, au pătruns şi în revistele de cultură, vigilenţa redactorilor neluând în calcul faptul că persoane care au mai publicat de-a lungul timpului se vor deda la asemenea practici. Dar nu ar trebui să ne mai mire nimic. O profesoară cu renume în domeniul integrităţii academice, Cath Ellis, prorector la Universitatea Western Sydney, a fost prinsă de ziarul Sydney Morning Herald (cu programul Pangram) că a utilizat inteligenţa artificială într-un articol în care combătea tocmai utilizarea inteligenţei artificiale de către studenţi (conform unei ştiri din The Guardian). Se pare că pusese aplicaţia să-i genereze un nou text pe baza propriilor texte deja publicate. Prozatoarea poloneză Olga Tokarczuk, câştigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2018, a stârnit un val de critici şi nemulţumiri în spaţiul public internaţional după ce a declarat că foloseşte inteligenţa artificială în procesul creativ. Ulterior, a fost nevoită să precizeze că doar ca instrument pentru documentare, însă o suspiciune de inautenticitate probabil că va plana asupra viitoarelor sale cărţi. Am dat două exemple de personalităţi care şi-au dovedit, înainte de era digitală, competenţa în educaţie ori talentul artistic, dar au căzut în ispita inteligenţei artificiale, căutând scurtături pentru activităţi de regulă cronofage. Într-o lume a vitezei şi a supremaţiei cantităţii, oameni deja formaţi intelectual şi capabili de performanţă pot ajunge victime ale acestei iluzii de productivitate maximă şi costuri (de timp şi muncă) minime (cercetarea academică a strâns ea însăşi, cu siguranţă, mii sau zeci de mii de articole ieşite, mai mult ori mai puţin, din mantaua domnului A.I.). Până când vor apărea reglementări stricte (legale) şi toate instituţiile de învăţământ şi de cultură vor deţine programe de identificare a textelor produse de inteligenţa artificială, falsul îşi va fi realizat deja menirea de trambulină în nenumărate cariere profesionale. Ce vreau să subliniez este faptul că nu doar domnii Sarsailă profită de pe urma platformelor OpenAI, fenomenul atrăgând şi indivizi nelipsiţi de calităţi, dar oportunişti şi înclinaţi spre specularea oricărei căi de reuşită în viaţă.
Aproape zece mii de scriitori au iniţiat un protest inedit faţă de furtul pe care companiile de inteligenţă artificială îl comit folosind conţinutul cărţilor protejate de copyright: au publicat un volum intitulat Don’t steal this book, în care nu există decât o listă de semnatari, printre ei şi nume celebre, precum Kazuo Ishiguro, Tracy Chevalier şi Richard Osman. Prin acest demers, scriitorii cer, de fapt, o legislaţie care să asigure respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Domnul A.I. este însă, deocamdată, un Leviathan greu de răpus. Când zic răpus, nu mă refer la moarte, ci la control, având în vedere toate consecinţele de ordin educaţional, moral şi economic pe care le implică. Atrofia cognitivă la copii şi tineri, al căror creier va rămâne inert ca un trup imobilizat la pat şi incapabil de creştere, va fi dublată de pierderea simţului etic, fiindcă utilizarea în masă a inteligenţei artificiale va normaliza impostura. Câţi Oblio vor mai supravieţui într-o lume de capete ţuguiate cu un software? Şi oare va mai putea Oblio să creadă că va avea succes în viaţă fără extensia inteligenţei artificiale? Drumurile noastre, cu experienţe diverse, cu provocări intelectuale şi emoţionale, cu ocolişuri, deraieri şi eşecuri, sunt mai formatoare şi mai educative decât ţinta finală pe care roboţeii ţi-o oferă pe tavă. Încă nu ni se pare, poate, gravă situaţia, întrucât în societatea actuală nu au dispărut oamenii produşi de lumea veche, a învăţământului bazat pe explorare, exersare, antrenament neîntrerupt al minţii. Procesul natural al înlocuirii acestor generaţii obişnuite cu învăţarea şi descoperirea pe cont propriu cu cei care nu pot face trei paşi fără A.I. va arăta efectul major al digitalului în lumea de mâine. Nu etalez aici o viziune catastrofistă, dar observ deja amprenta dependenţei de inteligenţa artificială în rândul studenţilor. Lectura cărţilor a fost abandonată în favoarea rezumatelor realizate de ChatGPT. Bibliografia s-a volatilizat în referinţe goale, de nu de-a dreptul inventate. Iar rezultatul delegării sarcinilor de învăţare şi analiză către A.I. nu constă doar în absenţa cunoştinţelor elementare, ci şi în incapacitatea de a formula fraze coerente, de a face conexiuni şi analogii, de a compara şi disocia, de a construi un discurs pertinent (original, nici nu mai zic). „Bătrânul“ Maiorescu scria despre „Marea valoare a disciplinei intelectuale“, în raport cu memoria sterilă. Astăzi, nici măcar memoria asta neputincioasă nu mai e la îndemâna oricui, fiindcă s-a mutat în bazele de date digitale: „Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci importantă este legătura între idei. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţei: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anume moment şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, amplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă de care să le prinzi şi tu trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în mişcare regulată din întunericul memoriei la lumina îngustă a conştiinţei actuale“ (Titu Maiorescu, „Din experienţă“, 1888, în Critice, II). Nu este de neglijat nici aspectul problemelor de mediu, centrele de date care susţin inteligenţa artificială consumă cantităţi uriaşe de electricitate şi de apă. Un raport recent al O.N.U. avertizează asupra impactului economic şi ecologic al consumului de resurse din cauza proliferării A.I., care se dezvoltă pe o infrastructură costisitoare: „Energia folosită pentru alimentarea inteligenţei artificiale ar putea ajunge la 3% din cererea globală de electricitate până în 2030 şi ar putea consuma la fel de multă apă cât folosesc, într-un an, cele 1,3 miliarde de oameni din Africa Subsahariană pentru nevoile lor casnice“ (informaţii publicate pe site-ul Digi24.ro).
Dându-l ca exemplu negativ pe domnul Sarsailă pentru „Năbădăile autorlâcului“, năbădăiosul Heliade îşi încheia schiţa de moravuri pe un ton sfătos-pedagogic: „Ferească-se fiecare să nu semene cu d. Sarsailă; şi câţi au apucat acest drum nu e timpul trecut, încă sunt juni; lase secăturile acestea, apuce-se de vreo treabă, de vreo slujbă, de vreun meşteşug, sau însuşi de scris, dar apuce-se cum trebuie. Înveţe bine limba în care voiesc să scrie, citească mult, cerceteze şi filosofească în materia în care voieşte să scrie“. Domnul Sarsailă era uşor de ridiculizat în cabotinismul lui sentimental, în vocabularul franţuzit, în stilul bombastic şi poleit în maniera lui Rică Venturiano. Domnul A.I., multiplicat în milioane de feţe auctoriale, cameleonic şi „Canibal“, un golem digital, nu poate fi deconstruit decât tot de un software. Chiar dacă recunoaştem şi fără ajutorul vreunei aplicaţii textele inteligenţei artificiale (dincolo de erori, au, în general, un anumit mod de structurare, locuri comune, stereotipii de limbaj, impersonalitate), „Autorii“ hrăniţi de ea vor nega până-n pânzele albe (mai ales că aceste programe A.I. se perfecţionează continuu, adică vor scrie din ce în ce mai bine).
Aceşti „Autori“-vampir (pui ai domnului A.I., vampirul suprem, un conte Dracula al internetului – iertaţi comparaţia fioroasă!) sunt nişte „Talentaţi“ sau netalentaţi domni Ripley, cu instinct criminal faţă de scriitorii adevăraţi pe care îi adoră (dar îi şi urăsc, deoarece nu pot fi ca ei). O love-hate patologică, transformându-i în hoţi de conţinut literar sau, generic, de personalitate. Orgoliul auctorial, care ar ţine la distanţă mirajul A.I., se manifestă numai în cazul personalităţilor creatoare puternice. La cei cu deficienţe creative, acest orgoliu lipseşte în realitate, vanitatea fiindu-le alimentată de un simulacru pe care uneori nici nu-l mai percep ca atare.