Sonetul cel mai bun al lui John Milton e scris când altminteri titanicul poet se află pe marginea prăpastiei. Aproape că te face să vrei să le reaminteşti tuturor megalomanilor talentaţi cât de reconfortant poate fi un grăunte de defetism. Acest sonet, 19, din anul 1652, este primul text în care poetul vorbeşte despre orbirea lui. Îl traduc aici (cred, pentru prima oară în româneşte) cu un mic comentariu.
When I consider how my light is spent,
Ere half my days in this dark world and wide,
And that one talent which is death to hide
Lodged with me useless, though
my soul more bent
To serve therewith my Maker, and present
My true account, lest He returning chide;
“Doth God exact day-labour, light denied?”
I fondly ask. But Patience, to prevent
That murmur, soon replies, “God doth not need
Either man’s work or his own gifts. Who best
Bear his mild yoke, they serve him best.
His state
Is kingly. Thousands at his bidding speed
And post o’er land and ocean without rest:
They also serve who only stand and wait.”
Am risipit lumina mea întreagă
la jumătatea vieţii.
Mai mare ca oricând e lumea neagră,
iar harul meu s-a zăvorât în lene
şi-mi dă prisos de moarte,
în loc pe-acela Viu să-l cheme,
să vadă pentru suflet socoteala,
o sumă potrivită de greşeli.
Şi am cârtit, simţind iar îndoiala:
Cum poate cere Domnul de la mine
ziua de lucru, când ochii mei sunt coajă?
„El nu vrea nici să munceşti-înainte,
nici harul înapoi,” mi-a spus Răbdarea,
„Ci să duci jugul blând, împărătesc.
Mii împânzesc pământurile, marea,
la semnul lui, şi fără-ntârzieri;
dar îl slujeşti şi-atunci când stai şi speri.”
Aşa. Sonetul nostru este un distilat de reflecţie biblică probabil fără egal în epocă. O glosă personală asupra parabolei talanţilor (Matei 25: 14-30) şi mai ales asupra pedepsei date celui care nu şi-a înmulţit acest talant (menţionat explicit în text, unde englezescul talent este şi suma de bani, şi vocaţia). Chiar dacă Milton nu tratează facil parabola ca pe un fel de condamnare la profit, ci ca pe un exerciţiu de responsabilitate socială, el oglindeşte aspectul ei pronunţat financiar, la prima vedere uimitor în Noul Testament: pe lângă capitalul bancar, convenţional enorm, numit talent, mai apar useless, care trimite şi la absenţa dobânzii; spent, care trimite şi la cheltuieli; în fine, account, tradus aici nu prin, de exemplu, „Dare de seamă”, ci prin „Socoteală” ţinând cont de Matei 18: 23.
Poetul nostru scrie, cu disperare, apoi cu resemnare, despre orbirea care pune, aparent, capăt oricărei cariere de scriitor. El se găseşte la jumătatea vieţii (half my days), acea linie mediană simbolică, în dreptul căreia suntem de altfel în permanenţă, sperând că s-a terminat jumătatea irelevantă şi va începe jumătatea în care succesul chiar va avea un gust şi o durată. Milton scrie din poziţia unui Iov poliglot, care lucrează pentru guvernul revoluţionar. De câţiva ani este Secretary for Foreign Tongues to the Commonwealth Council of State şi se ocupă de toată corespondenţa diplomatică oficială (mai ales în latină); cred că pasajul despre mesagerii îngeri care, în poem, năvălesc o’er land and ocean în, să le zicem, misiuni internaţionale trimite la cariera lui diplomatică, mai degrabă decât la speculaţiile tomiste despre categoriile îngerilor. Orbirea este criza personală care aduce întrebarea dacă investiţia existenţială în politică şi patriotism (adică activităţile lui pe lângă guvernul revoluţionar după execuţia lui Carol I) fusese cea justă. În clipa asta, nici nu visează că va reuşi totuşi să compună, în anii care vin, Paradisul pierdut. Îşi adună puterile să spere că orice încercare are un rol ziditor. În alte părţi va scrie de altfel „Nenorocirea nu e să fii orb, ci să nu poţi îndura orbirea” sau reia 2 Cor. 12, 9, „Puterea mea se desăvârşeşte întru neputinţă” şi Proverbe 3: 12, „Domnul mustră pe cine iubeşte”. Acest sonet e scris de un Milton care şi-a pierdut tonul de erou sau activist şi care devine, dacă pot să zic aşa, un stoic creştin. Clasicistul găseşte credinţa şi virtutea răbdării, către care îl vor dirija, cu pârghii foarte diferite, atât orbirea, cât şi Restauraţia Stuarţilor.
Când privim textele unui autor în ansamblu, orice capodoperă este anunţată. Deja în sonetul 7 de tinereţe, şi acela interesat, chiar dacă nu aşa acut, de parabolele mateine, Milton scrie despre Time, the subtle thief of youth. Dar acolo atitudinea e alta – poetul aşteaptă cu încredere o pedeapsă care să-l facă mai puternic, iar Dumnezeu e un stăpân (task master) care distribuie treburi anume de făcut, nicidecum obligaţia de a aştepta sau contempla, la care pare să se refere versul final din sonetul nostru. Contraste apar şi cu sonetul 15 al lui Shakespeare, care începe asemănător (When I consider everything that grows/ holds in perfection but a little moment), dar care se încheie cu victoria operei împotriva timpului, exact iluzia pe care Milton nu mai dă doi bani. (Şi sonetul lui Shakespeare respiră un aer veterotestamentar, fiind un dialog cu Ecleziastul, dar mediat de o altă traducere englezească a Bibliei decât cea folosită puţin mai târziu de Milton, celebra King James Version, KJV).
Acum vreau să sar peste detalii tehnice de traducere. Fondly în epoca lui Milton nu înseamnă, ca azi, „Cu afecţiune”, ci „Prosteşte”. Pasajul His state is kingly, referitor la împărăţia lui Dumnezeu sună niţel paradoxal, dat fiind că Milton a apărat cu dinţii republica şi a argumentat că un tiran poate fi executat; ciudat, poemul, scris după regicid, e tipărit abia după Restauraţie, când the state chiar redevine kingly... „Jugul bun” sau blând este luat direct din Matei 11: 30. Etc.
Ce contează cu-adevărat este ultimul vers din sonetul lui Milton, frecvent citat: They also serve who only stand and wait. Aici Milton se leapădă, forţat, de obsesia mântuirii prin realizări, care tind să devină tot monumente ale eu-lui. Şi ceea ce pune în loc este o doctrină rezumată simplu prin wait. Cuvântul este fundamental aici. Mai întâi, to wait (on/ upon…) înseamnă şi „A sluji”, ceea ce în română ar face versul nostru tautologic, dar pentru cititorul englez arată cum nu se poate mai direct că aşteptarea încorporează o formă de anticipare a unei dorinţe din exterior, a unui ordin (bidding din text). Ca să luăm o hotărâre traductologică aici trebuie să ne întoarcem la KJV, traducerea Bibliei căreia Milton îi datorează atât.
Cuvântul murmur din original, de pildă, nu poate fi tălmăcit corect în română dacă nu cauţi în ce contexte îl foloseşte KJV. Or, la Milton, murmur provine din parabola lucrătorilor în vie (şi ea financiară în substanţa ei!), mai exact din Matei 20, 11 (vezi şi cuvântul în Ps. 105: 25; 1 Cor. 10: 10; Ex. 16: 7; Num. 14: 27; Fil. 2: 14...). Peste tot verbul e folosit în sensul de „A protesta” şi invariabil tradus în română cu „A cârti”, preluat de aceea şi de mine aici. Aşadar, ca să-l traducem pe wait trebuie să ne îndreptăm tot spre KJV. Milton prelucrează în sonetul 19 psalmul 27, de ex. 27: 14:Wait on the LORD: be of good courage, and he shall strengthen thine heart: wait, I say, on the LORD, adică în traducerile noastre (Cornilescu) „Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” (vezi şi Ps. 37: 7). Am preferat deci să traduc wait prin „Speră”, iar nu „Aşteaptă”. De altfel, Psalmul 27: 14 în originalul ebraic recurge la un verb care înseamnă atât a aştepta, cât şi a spera (ca verbul spaniol de azi). KJV foloseşte wait şi în locuri unde în ebraică şi în Septuaginta sau în originalul grec nu apare acest verb, ci ideea ochilor aţintiţi asupra lui Dumnezeu (Ps. 123: 2) sau ideea de răbdare (2 Tes. 3: 5). Aşteptarea e înţeleasă mai bine tot prin parabole: e vorba, în pilda lucrătorilor în vie (Matei 20:1-16) despre cei care stau fără lucru în piaţă, aşteptând să fie tocmiţi, să-şi găsească un stăpân. (Tot la această pildă se referă versurile din sonetul 19 despre Domnul care cere „Ziua de lucru”).
Ca să închei. E la mintea cocoşului că unda reală de pesimism din sonet face poezia mai umană. Nu suntem încă în Paradise regained, unde Milton va zice: who best can suffer, best can do; best reign, who first well has obeyed. Deocamdată, poetul e zdrobit şi nu are lipsa de gust să transforme această înfrângere într-o apoteoză. Pare bântuit de cuvintele din Ioan 9: 4, în care se anunţă că „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”; or, noaptea orbirii este deja aici. Întrebarea ultimă a poemului este însă: ce e de făcut atunci când nu ştii ce să faci, sau nu mai poţi face nimic? Răspunsul lui Milton cartografiază spaţiul extins al aşteptării şi resursele ei soteriologice. Nu e vorba de utopia convenabilă, şi în acelaşi timp falimentară, a aşteptării active, în care continui să te agiţi, fără să fi ajuns la înţelegerea a ceea ce aştepţi, în ideea că poate nimereşti şi ceva util, făcând şi un ban între timp. Aşteptarea adevărată, la Milton, este o atitudine care presupune mai multe lucruri. Esenţializare şi recuzita minimală tipică atenţiei; nu aştepţi în balamuc, ci în ordine şi în linişte. Angajament în această aşteptare, ca într-un proiect existenţial; pentru că recunoşti că aştepţi ceva mai mare ca tine. Bucurie, pentru că aşteptarea înseamnă dialog permanent şi privilegiat cu ceea ce aştepţi. Speranţă, pentru că, în sonetul nostru teologic, aşteptarea adevărată se împlineşte pe ea însăşi.