După vreo patru decenii de lucru la înaltă tensiune în Sistemul Energetic Naţional, în urmă cu 12 ani „Am ieşit la pensie”. De atunci, n-a fost săptămână în care să nu visez că mă confrunt la job cu incidente, avarii ori situaţii deosebite ce necesită efort şi competenţă pentru rezolvare. Un (blestemat de) psiholog ar putea decripta cine ştie ce reminiscenţe de natură demonică sau abisală, ca să mă situez cumva în paradigma dostoievskiană sugerată de paranteză. Eu n-aş putea combate teoreticul diagnostic, însă aş adăuga evidenţa celor două operaţii suferite la intestine (una acum nouă ani, cealaltă în luna mai, anul curent). Ambele mi-au scos din circuit câte o porţiune de circa 10 cm lungime, cu tumori posibil canceroase; în plus, m-au lipsit şi de plăcerea fundamentală a rockerului de pretutindeni: băuturile alcoolice! Jalnic! Ce rocker e acela care nu pune pe limbă pic de licoare parfumată distilată prin Caraibe, nici esenţă spirituală decantată în „Siberii de gheaţă” (vorba unei cântăreţe folk de odinioară), nici elixirul suprem, de culoare rubinie, obţinut în retorte scoţiene ori kentuckyene? Vă spun eu: un rocker bolnav, ca mine!
Mimo Obradov este – o afirm din start – un rocker adevărat, de vârsta mea, care a avut norocul să crească în mijlocul celui mai cosmopolit şi mai occidental oraş românesc: Timişoara. A suferit frustrările epocii comuniste mai apăsat decât mulţi din generaţia noastră; vecinătatea cu Iugoslavia şi Ungaria (ţări cu regimuri socialiste mai liberale decât mândra Românie ceauşie) permitea ciugulirea unor fărâmituri din ce constituia hrană obişnuită în Vest. A lucrat după revoluţie în RTV local, secţia sârbă, a făcut emisiuni muzicale, susţine un podcast pe teme pendinte rockului, este activ şi-i place extractul cubanez din trestie de zahăr. Ce alte preferinţe şi ce viaţă personală va fi având, nu cunosc, n-am avut ocazia să-l întâlnesc, deşi am avut cândva acelaşi editor (devenit preot între timp!) şi am vizitat Timişoara în câteva plăcute rânduri.
Fără să aştepte ieşirea la pensie ca să viseze incidente, întâmplări, situaţii deosebite, întâlniri uluitoare în activitatea profesională (nu există rocker pensionat!), Mimo Obradov a visat, a transcris ce-a visat şi-a adunat într-o frumos tipărită carte visele sale rockerite: In Somnia Mores, Editura Brumar, 2026. Am apucat să răsfoiesc volumul înainte să ajung de urgenţă la spital pentru a doua operaţie. Cât m-au ţinut în terapie intensivă şi recuperare parţială mă gândeam că, dacă mor, n-am să citesc toate visele norocosului care încă mai poate să bea, fie şi cu picătura. (Norocos, şi totuşi n-a visat cu trioul Emerson, Lake & Palmer, a cărui piesă, Lucky Man, este iconică pentru rock!) Visele lui Mimo Obradov dezvăluie sau nu taine acute; dar felul cum le povesteşte, conexiunile simbolice, trimiterile subtextuale fac din autor un excelent scriitor de limbă română (el fiind sârb), contaminat parcă de vecinătatea cu Şerban Foarţă, pe care îl şi citează în visul despre Frank Zappa. Nu vreau să transcriu aici diverse paragrafe ca să ilustrez te miri ce teorie visologică; trimit cititorul curios la carte şi-l asigur că o să aibă delicii rarisime.
În spital fiind, singur într-un salon zis „Izolator”, am citit două cărţi de istorie şi „Am ascultat” la difuzoarele din creierul meu (fiindcă le ştiu pe dinafară, chiar dacă nu mă pricep să folosesc niciun instrument muzical) diverse melodii ce mi-au colorat existenţa. O piesă „A mers” în felul numit „Repet”, nu ca un disc defect, ci ca un îndemn la rezistenţă, smerenie şi îndurare: Tinereţe fără bătrâneţe, compusă de Traian Cosma pe versurile lui Mircea Florian şi interpretată împreună cu trupa Metropol din Oradea. Figurează pe LP-ul Din nou împreună (Electrecord, ST-EDE 03004). Am discul din 1987, când a apărut. L-am învârtit de atâtea ori, încât nu e nevoie să-l mai pun pe platan ca să-l aud iarăşi. Tobele Yamaha Electronic ale regretatului Bela Ráduly din piesa-titlu îmi sună deseori între urechi, trezindu-mă din turbulenţa neroadă a vreunui vis părelnic de haiducie şi petrecere flăcăiască. Şi atâta m-au bubuit când am fost în spital, încât era inevitabil ca, ajuns acasă, primul gest audiofilic să fie punerea vinilului pe pick-up şi...
Reascultarea mi-a stârnit un adevărat şoc auditiv. Pentru prima dată am folosit la redare sistemul audio ce-mi stă la dispoziţie de prea puţină vreme: pick-up cu doză MC (cine nu ştie ce-i, se poate informa online), amplificator cu lămpi şi boxe cu difuzoare clasice de 40 cm diametru, fabricate în anii 1980. Am reluat toate discurile semnate Metropol, cândva cea mai tare trupă hard-rock de la noi din ţară, cu succes şi-n Ungaria, şi pe unde a mai ajuns. Ce bucurie pentru mine! Fiecare cuvânt cântat se aude clar, fiecare acord răsună cum a fost capt(ur)at, riffurile străpung aerul şi zdruncină rana operată, fără să mă doară. Şi-am înţeles – fiindcă n-am visat: în vuietul muzicii rock se topeşte toată viaţa mea.