Pe cât de drag mi-a fost Coşbuc pentru Duşmancele şi Regina ostrogoţilor, pe atât l-am detestat pentru Noi vrem pământ. Iniţial, a fost visceral; mai târziu mi-am dat seama cât de mult convenea „Lirica” propagandei naţional-comuniste, care îmbina monstruos socio-economicul cu naţionalul. Vremurile acelea au trecut de mult, dar, după cum vedem, au lăsat urme adânci în mentalul colectiv. Nu am scăpat de binomul exploatat român-exploatator străin şi nici nu cred că vom scăpa curând, căci mereu se va găsi cineva să îl exploateze politic, dar măcar în istorie se poate face un pic de ordine.
Agricultura, deşi centrală în istoria românilor, nu mai e, în ultimele decenii, un subiect atractiv pentru istorici. Cel mai probabil, explicaţia constă într-o reacţie negativă la istoriografia comunistă, în care „Studiile referitoare la agricultură” au fost numeroase şi „Abordate prin prisma luptei de clasă” (p. 253), dar nu trebuie pierdută din vedere nici dificultatea problemei.
Iată, totuşi, că mai sunt istorici care se încumetă! Ştefan Petrescu – cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene, cu numeroase şi meritorii contribuţii la istoria grecilor din spaţiul românesc – a realizat o excelentă panoramă a realităţilor economice şi sociale din ceea ce numim „Epoca modernă”, „Perioada de vârf a exportului de cereale, care corespunde, totodată, cu perioada de vârf a arendăşiei” (p. 252). Aceasta din urmă a reprezentat o instituţie juridică esenţială pentru economia românească, cvasi-exclusiv agricolă – „Singura «industrie naţională» a României”, în formularea de epocă a lui Ioan Lahovary* (p. 253) – şi, deşi s-a indus ideea că a reprezentat „Doar în mică măsură un element novator”, a constituit, fără îndoială, un „Factor de progres” în economia agricolă regăţeană – fiind greu de imaginat o alternativă, în condiţiile în care mulţi „Mari proprietari” nu se preocupau de moşii, ci de „Sejururile lor prin marile oraşe din ţară sau din străinătate” (p. 256), iar statul era – se ştie şi se confirmă în carte – un rău administrator (vezi doar încercarea de constituire a trei „Ferme-model”, din care au reuşit doar două şi despre una aflăm că nu a mers chiar bine).
Deşi a făcut trimiteri la diverse zone ale Regatului (inclusiv Moldova de nord, cu faimosul trust Fischer), atenţia autorului s-a îndreptat în special asupra câtorva judeţe din sud, Mehedinţi, Dolj, Ialomiţa, Buzău, Brăila şi, mai ales, Teleorman, căruia i-a dedicat un capitol distinct, o veritabilă micromonografie. Din motive evidente, reţin aici un moment din istoria moşiei Siliştea-Gumeşti: „În 1906, Maria Manos, născută Guma [căsătorită cu Alexandros Manos, fost consul general al Greciei la Bucureşti], [...] a murit la Atena. Marea proprietară din Teleorman i-a desemnat legatari pe nişte cetăţeni greci, copiii colonelului grec Trasybulos Manos (1863-1902), care era fiul acestuia [al lui Alexandros] din prima căsătorie. [...] Tribunalul a admis că străinii «nu au dreptul la proprietatea moşiilor, ci numai un drept de creanţă asupra lor, adică dreptul la valoare»” (pp. 109-110). Nu a fost un caz izolat, discuţiile de acest gen fiind chiar foarte frecvente până la Primul Război Mondial (cea mai celebră e „Afacerea Zappa”). Nimic nu îi oprea însă pe „Supuşii” străini să ia în arendă moşii în România.
Ştefan Petrescu s-a ocupat cu prioritate de apartenenţa etnică a arendaşilor, tocmai pentru că aceasta a făcut valuri, alimentând pornirile xenofobe şi, mai ales, antisemite – cu menţiunea, de neocolit, că „Retorica xenofobă [...] era mult mai virulentă în zona partidului naţional liberal” (p. 196), fără a mai cita din Chestia ţărănească al lui Spiru Haret. A documentat câteva cazuri („Arendaşi originari din Mitilini în Dolj”, „Arendaşi din Cefalonia în Bărăgan” etc.), dar, una peste alta, Caragiale nu avea dreptate când scria („1907. Din primăvară până-n toamnă”) că „Marea majoritate a arendaşilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneşi şi puţini români ardeleni supuşi unguri, – în general, afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la câştig, fără sentimente omenoase şi lipsiţi de orice elementară educaţiune” (p. 57). În primul rând, statisticile (sigur, discutabile) de la începutul secolului XX arată că 60-70% din arendaşi erau români (unii, în egală măsură, şi proprietari de moşii), iar în sud ponderea acestora trecea de 80%. Se cuvine amendată şi opinia „Corectă politic” că „Indiferent «de-l cheamă» Îţic, Timoleon sau Stan”, arendăşia însăşi este «pacostea pentru ţărani», nu «naţionalitatea sau religia» acestuia” (p. 57). Nu instituţia în sine era cauza stării cumplite în care se aflau majoritatea ţăranilor (deci a românilor). Existau şi cazuri în care „Statul îşi arenda moşiile în loturi mici către ţărani” (p. 175), iar spre finalul perioadei de care vorbim, o serie de legi au stimulat procesul şi „Au conferit obştilor săteşti personalitate juridică” (p. 177). Răul era produs de practicile încetăţenite, în special „Învoielile”/„Tocmelile” agricole, indiferent dacă reprezentau sau nu abuzuri din punct de vedere legal, şi de nepăsarea, neputinţa, corupţia statului. Abia după nenorocirile din 1907 „A fost elaborat un amplu pachet legislativ, care viza îmbunătăţirea stării de lucruri de la sate”, cuprinzând, printre altele, legea combaterii trusturilor arendăşeşti, înfiinţarea Casei Rurale, legea tocmelilor agricole – considerată, cu toate limitările sale, „Cea mai importantă lege agrară de la 1864” (p. 201).
Răspândirea pe care arendăşia a cunoscut-o în Vechiul Regat nu se explică doar – poate nici în primul rând – prin dezinteresul marilor proprietari pentru activităţile agricole. Existau şi „Domeniile statului”, create iniţial din terenuri de pe fostele raiale Turnu, Giurgiu şi Brăila, sporite mult (fără a se cunoaşte „Întinderea măcar pe departe”, p. 124) în urma secularizării averilor mănăstireşti, iar mai apoi prin preluarea „Proprietăţilor de tip miri, care aparţineau domeniului public” din Dobrogea (p. 125). Se adăugau moşiile „Aşezămintelor de binefacere” sau ale unor instituţii „Privegheate” de stat (Eforia Spitalelor Civile, Academia Română, Casa Şcoalelor ş.a.). Se prefera arendarea acestora – cu un întreg spectacol al licitaţiilor, acordărilor directe, „Prin bună tocmeală” (p. 141), „Deposedărilor” – şi doar în mod excepţional se administrau „În regie”, prin numirea unor „Administratori”/ „Delegaţi”/ „Îngrijitori”/ „Regizori”, adesea „Oameni ai guvernului – subprefecţi, primari sau amici politici ai guvernului” (p. 154), care încasau astfel sume consistente. Chiar şi în acest caz, unele lucrări sau componente ale proprietăţii („Podurile, cârciumile, păşunile sau pescăriile”) erau „Arendate sau subarendate unor particulari” (p. 159). Deşi atât arendaşilor, cât şi „Regizorilor” li se impuneau condiţii în privinţa administrării, adesea nu se achitau de ele, statul ieşind, în cele din urmă, în pierdere.
Existau şi multe situaţii greu de intuit la o privire de ansamblu. Ştim că reforma lui Cuza s-a dovedit, în scurt timp, insuficientă. Chestiunea „Însurăţeilor” a fost o temă recurentă. Soluţia nu putea veni decât de la stat, care, „Până în anii 1880, exceptându-i pe însurăţei, a vândut pământ oricui avea bani, obiectivul principal fiind acoperirea datoriilor uriaşe [...], nu rezolvarea unei probleme sociale” (p. 169). Abia după răscoalele din 1888 a fost legiferată vânzarea de „Loturi mici de 5-6 hectare”. Nu doar că nu s-a rezolvat complet vechea problemă, dar a apărut una nouă: „Au fost documentate cazuri de ţărani care au cumpărat loturi în comune îndepărtate, unde nu intenţionau să se aşeze. În spatele tranzacţiilor se aflau, de fapt, primari şi alţi speculanţi. Proprietăţile acestea mici nu erau exploatate de proprietarii lor, ci arendate la preţuri derizorii”. Era vorba, deci, de o proprietate fictivă, pe hârtie. Mulţi care erau formal proprietari de terenuri agricole „La fiecare ocaziune se plâng totuşi că n-au pământ” (G. D. Creangă, p. 170).
Dată fiind centralitatea şi complexitatea problemei arendăşiei, pentru înţelegerea ei, fie şi parţială, e necesară ramificarea cercetării pe chestiuni conexe. De exemplu, migraţia sezonieră a muncitorilor străini în România! Sigur că era nevoie de „Tehnicieni” (vezi neamţul cu treierătoarea din Viaţa la ţară), dar asta nu explică numărul mare al celor veniţi. Din aproape 77.000 de muncitori străini înregistraţi în 1901 (cu medie anuală a ultimului deceniu de peste 30.000), aproape 88% lucrau în agricultură (p. 227). De ce era nevoie de ei? Chestiunea ar merita o discuţie mai amplă. Notez deocamdată doar cazul zarzavagiilor bulgari, care, până la războaiele balcanice din 1912-1913, au controlat (în ciuda restricţiilor şi a şicanelor guvernamentale) pieţele din Bucureşti şi din alte oraşe, generând – cum altfel? – o opinie publică ostilă, dar având un rol important în – îmi măsor cuvintele – emanciparea ţăranilor români. Au apărut, în epocă, „Societăţi româneşti pentru dezvoltarea grădinilor de zarzavat” (p. 229).
Dacă ignorăm cele din această carte, vorbim degeaba despre România modernă. Discuţiile despre formele fără fond rămân forme fără fond.
* Nu pot să nu îmi amintesc replica lui nea Bachus din film: „Îl vezi pe-ăsta? E din familia Lahovary. A avut mai multe pogoane decât ai tu păr în cap”.