S-a scris mult şi bine despre literatura veche/ premodernă/ medievală. S-a pus multă erudiţie în joc pentru configurarea unui domeniu în jurul acestor sintagme care au cuprins texte dintre cele mai variate şi eclectice, juridice, religioase, istoriografice ş.a., investite cu literaritate atât pe baza „Expresivităţii involuntare”, cât şi prin prisma „Literaturii implicite”, căci, nu e aşa!?, „Există o fatalitate artistică a oricărui text, începând de la structura însăşi a formulării” (E. Negrici, Imanenţa literaturii). Domeniul a atras unele dintre cele mai bune minţi ale filologiei şi istoriografiei româneşti, creându-se o întreagă tradiţie a receptării acestei literaturi, tradiţie ce a devenit, în timp, ea însăşi obiect al studiilor academice. Şi continuă să suscite interes, în ciuda unor prejudecăţi generate, în general, de efectele interpretărilor ideologizate defectuos din timpul comunismului şi nu numai. Deşi s-a dovedit şi un teren fertil al protocronismului şi al mitologizărilor naţionaliste, nu, nu în mod natural sau obligatoriu „Perspectiva cronologică alimentează ideologiile extremiste”. Ignorarea şi minimalizarea acestor obiecte şi fenomene culturale sunt, în fond, la fel de periculoase ca aberaţiile protocroniste.
Răzvan Voncu este unul dintre specialiştii cei mai echilibraţi în (re)citirea acestor texte, cu lucrări ce se întind, iată, pe parcursul a mai bine de două decenii, publicând, în 2003, cartea Orizonturi medievale, urmată de Textul confesiv în literatura română veche, în 2006, Labirintul mărturisirii. Strategii autoreferenţiale în literatura română medievală, în 2012, cu studii introduse şi în alte volume, precum Arhitectura memoriei, din 2016, pentru ca în 2026 să publice Caleidoscop medieval. Echilibrul studiilor sale rezultă din faptul că valorifică ceea ce oferă vechea prin grile critice riguroase, adică atât fără hiper-interpretări, cât şi fără subestimări, ceea ce este posibil, în primul rând, pe fondul unor contextualizări complexe şi adecvate.
Cartea Caleidoscop medieval. De la Neagoe Basarab la Şcoala Ardeleană este formată din patru părţi, compuse din „Studii, articole şi menţiuni de istorie literară consacrate culturii române din perioada modernă şi medievală”, după cum menţionează autorul în „Cuvânt înainte”. Însă nu avem nicio clipă sentimentul fragmentarului, omogenitatea sa provenind din profunda şi detaliata cunoaştere a materiei, respectiv, din viziunea metodologică pe care istoricul literar o cultivă, ieşind din cadrele lecturilor estetice. El atrage atenţia asupra capcanelor întinse de perspectiva interpretărilor prin prisma literarităţii, respectiv asupra aporiilor provocate de aplicarea unor concepte moderne.
Răzvan Voncu operează puţine distincţii teoretice, numai pe cele necesare, evitând divagaţiile făcute, de multe ori, în cercetare, de dragul erudiţiei. Nu sileşte textele să răspundă unor modele prestabilite de vreo autoritate teoretică din prezent. Cunoaşte punctele fierbinţi ale disciplinei şi le abordează frontal, propunând soluţii şi atunci când pretinde că alege să rămână la nivelul ipotezelor.
În primul eseu (/ subcapitol), intitulat „Neagoe Basarab, domnitor şi autor: faţetele unei identităţi medievale”, Voncu pune în discuţie „Conţinutul semantic al noţiunii de autor” şi ipostazele acestuia, pornind de la „Deconstrucţia” şi departajările săvârşite de Roland Barthes într-o analiză dedicată acestei probleme. Nu preia propriu-zis categoriile teoreticianului francez, ci le traduce şi adaptează la realităţile scriitoriceşti şi editoriale din spaţiul nostru, cu exemple autohtone. Este, într-adevăr, determinant să înţelegem cum atribuim paternitatea şi auctorialitatea unor texte dintr-o epocă în care plagiatul trecea, de multe ori, drept un elogiu al modelului, iar individualitatea şi autenticitatea sunt vag reprezentate şi textualizate ca atare. „O primă treaptă este copistul” (p. 12), care are statut de autor, de el depinzând vieţuirea, adică circulaţia textelor, acesta conferindu-le autoritate prin simpla selecţie şi reproducere a lor. Copistul are două „Vârste”, pentru că, odată cu apariţia tiparului, funcţia este preluată de către „Meşterul tipograf, care, şi el, îşi va afirma orgolios (vezi, la noi, cărţile lui Coresi) statutul de «scriitor» al textului pe care îl imprimă” (p. 12). O a doua ipostază este cea a scriptorului, care, „Scrie, conform unui canon, după dictarea unei persoane”, iar „În paradigmă răsăriteană” „Se identifică, practic, cu diacul sau grămaticul”. A treia treaptă este cea a compilatorului, cu sensul prim al termenului, fiind „O categorie bine reprezentată în literatura română, prin cărturari de bună factură, ca Mihail Moxa (autor, în 1620, al unei Cronici universale) sau Nicolae Costin (care pune cap la cap letopiseţele Moldovei, de la descălecat şi până la 1601)”. În fine, cel de-al patrulea avatar, să-i spunem, este cel al scriitorului propriu-zis, care produce un text cu un grad ridicat de originalitate, având sensul foarte apropiat de cel pe care-l dăm astăzi termenului.
Pe această taxonomie se structurează prima secţiune a cărţii, „De la evul mediu la începuturile modernităţii”, în care sunt recitite, recontextualizate şi redeschise texte precum Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, cărţile puse în circulaţie de Coresi, Cronica universală a lui Mihail Moxa, scrierile lui Miron Costin, Antim Ivireanul, Constantin Brâncoveanu şi ale iluminiştilor.
„Neagoe autor?”, se întreabă istoricul literar ţinând seama de aceste distincţii. Da, autor, şi nu copist, pentru că n-ar corespunde statutului său, nici scriptor, din aceleaşi motive, ci, în bună măsură compilator, şi „Voievodul ar fi putut, totuşi, fi cel care dictează”. Există suficiente argumente, în text şi conjuncturale, să-l putem numi „Scriitor”, în toată puterea cuvântului, având însă o relaţie medievală complexă cu textul.
Prin determinarea sa şi prin deschiderea către influenţele luterane transilvănene, Coresi, în calitate de editor, face saltul către tipărirea de texte în limba română, gest care suspendă „Legea limbilor sacre” şi introduce un nou tip de conştiinţă culturală, soldat cu începuturile limbii literare româneşti. Mihail Moxa este, în principiu, un compilator, însă unul cu personalitate şi cu un proiect amplu, acela al unei istorii universale: „Actul este meritoriu şi nicio istorie literară nu poate face abstracţie de el, fiind vorba de un text narativ de mari dimensiuni, construit şi el după principiile universale în Evul Mediu, ale persuasiunii (movere, docere, delectare)” (p. 25). Stop-cadrul pe această lucrare o scoate, practic, dintr-un unghi mort al istoriei noastre literare, arătând în ce măsură depăşeşte limitele compilaţiei.
Miron Costin este „Un memorialist deghizat în istoric”, deci, un autor, pentru că în Letopiseţul său, în textul aferent perioadei 1633-1661, „Identificăm prezenţa unei scriituri pe două niveluri, în care subtextul memorialist se insinuează în prim-plan şi funcţionează nu o dată ca text propriu-zis” (p. 31). Analizele sunt cât se poate de convingătoare şi ating şi o altă temă a disciplinei, aceea a influenţelor baroce din secolul al XVII-lea românesc, dezbătută îndelung şi cu mare pasiune polemică. Aici se vede cel mai bine echilibrul teoretic şi de perspectivă al lui Răzvan Voncu, pentru că nu foloseşte conceptele cu sensul lor tare, ci le recunoaşte, pornind de la realităţile culturale pe care le acoperă, gradele de concentrare. Astfel, este nu numai de bun simţ, dar şi necesar să identificăm „Insulele baroce” din textele lui Costin, fără ca acestea să duc la alunecări protocroniste: „Aceste «sclipiri» baroce se îmbină straniu cu o ideologie istoristă de tip umanist, însuşită şi aceasta cu o considerabilă întârziere faţă de culturile occidentale, dar care produce rezultate scripturale, pentru noi, semnificative şi o desprindere vădită de imobilismul medieval propriu-zis” (p. 35).
Partea a II-a a volumului, „Cultura medievală şi istoria ei. Două interpretări structurale”, este formată din două subcapitole: „Istoria literaturii medievale, o istorie deschisă?” şi „Textul confesiv în Evul Mediu românesc: puncte de vedere”. Acestea au, după cum lesne se întrevede încă din titluri, o miză metodologică. Se conturează nu ca un obiectiv ştiinţific, dedicat specialiştilor, ci din vocaţia profesorală a lui Răzvan Voncu, preocupat de cum mai poate fi receptată astăzi literatura veche/ premodernă/ medievală. Istoricul face diferenţa aici între lectură şi interpretare, identificând astfel două tronsoane ale tradiţiei receptării scrierilor premoderne, două direcţii avându-şi originile în secolul al XIX-lea, în proiectele cultural-identitare al paşoptiştilor, respectiv, ale junimiştilor (Ioan Bogdan, pentru a fi exacţi, fiind „Întemeietorul slavisticii româneşti şi al studiilor istorico-literare moderne dedicate literaturii vechi”). Pentru autor „Este limpede că nu putem suprima nici tentaţia paradisiacă a lecturii, nici ispita luciferică a interpretării. Putem, însă, să le includem în discurs, să le reunim şi, pe această cale, să le depăşim” (p. 105). Aceasta este, într-adevăr, o nevoie reală, dacă vrem să mai existe o priză autentică la literatura noastră premodernă. În opinia istoricului şi, mai ales aş zice, a profesorului, „O perspectivă adecvată poate fi aceea a unei istorii deschise a literaturii române şi a unui discurs istorico-literar dinamic”, cu detentă antropologică şi mentalistă. În ce consistă aceasta? Răzvan Voncu îşi asumă un răspuns: „Plecând de la unica realitate, care este cea a textului, istoria literaturii române vechi se poate deschide către tot ceea ce textul conţine, liminar şi subliminal: către poetica lui, asociată poeticii textului pictural şi celei a ceremonialului, către mentalitatea celui care scrie şi către felul în care el dialoghează, prin text, cu cel care citeşte, către spaimele şi imaginarul omului vechi, asociate cu diferitele reprezentări artistice şi simbolice etc.” (p. 105). Pe acest fond, trebuie interogate şi deschise inclusiv conceptele cardinale, acelea de literatură, autor sau ev mediu, ceea ce Răzvan Voncu face din plin, prin recurs la o bibliografie extrem de atent selectată. De altfel, celelalte două părţi ale lucrării sunt dedicate scrierilor despre literatura română premodernă, fiind prezentate perspectivele lui Eugen Negrici, Dan Horia Mazilu, Ovidiu Pecican, Teodora Fîntînaru, Vlad Alexandrescu etc.
Caleidoscop medieval. De la Neagoe Basarab la Şcoala Ardeleană propune o serie de ipoteze, premise şi soluţii de (re)lectură a literaturii române vechi, autorul fiind motivat de datoria profesorală şi, deopotrivă, de cea a istoricului literar de a înţelege, parcurge, explica şi, în diferite grade, a reduce distanţa culturală faţă de realităţile şi fenomenele medievale. Răzvan Voncu excelează prin echilibru şi ne oferă un număr de virtuozitate critică, discret erudită şi comprehensivă.