Destinul scriitorului Raymond Carver este un exemplu elocvent despre cum se consumă fulminant o viaţă dedicată scrisului şi cum se procesează un text pentru a se ajunge la esenţa ideii narative centrale, care va face din noul text, astfel şlefuit, o creaţie reprezentativă pentru proza scurtă.
Volumul Elefant şi alte povestiri, care precede moartea fulminantă a scriitorului la împlinirea vârstei de 50 de ani, are un destin la fel de surprinzător. Scriitorul moare cu două zile înainte de publicarea cărţii, la Londra, pe 4 august 1988. Este ediţia britanică, de autor, în care regăsim şapte povestiri noi, altfel, acestea fuseseră publicate în ediţia americană de tip antologie Where I‘m Calling From: New and Selected Stories, apărută pe 25 mai, chiar în ziua în care Raymond Carver împlinea 50 de ani. Este premoniţie sau doar sarcina asumată de a selecta scrierile reprezentative pentru genul care l-a făcut celebru în numai un deceniu de activitate şi doar prin patru volume de povestiri antume. Chiar şi cele şapte povestiri, ultimele, fuseseră publicate în anul 1986 în diverse reviste, The New Yorker, Granta, Esquire. Acest proces de publicare în etape succesive, de la a fi disparate, la reunirea în antologie şi apoi în volum independent, este tot un act de selecţie şi reducţie a imaginii finale a unor scrieri care nu întâmplător fuseseră astfel reaşezate spre receptare. Nu mai intervine asupra dimensiunii textului, nu mai şlefuieşte stilul, ci se oferă lecturii ca simbol al genului scurt care l-a şi definit, în epocă folosindu-se sintagma carverimitation, atribuită acelor texte refuzate de redacţii având ca argument lipsa esenţializării narative sau imitarea stilului lui Carver de focalizare a acţiunii povestirii asupra unui detaliu semnificativ.
Revenind la volumul Elefant şi alte povestiri, reamintim declaraţia lui Raymond Carver din prefaţa ediţiei americane: „Aceste povestiri, scrise după ce am publicat volumul Catedrala şi după ce, în mod intenţionat, am fost fericit să-mi «iau liber» doi ani pentru a scrie două cărţi de poezie, sunt diferite de celelalte povestiri ale mele. Sânt sigur de asta, deşi fiecare scriitor, care scrie suficient de multă vreme, îţi va spune, la un moment dat, că scrisul lui a trecut printr-o metamorfoză, printr-o schimbare, printr-un proces de îmbogăţire”.
Ultimul an de viaţă este marcat de boală, dar şi de recunoaştere internaţională. Revistele americane îi dedică recenzii laudative pentru volumul care se va dovedi a fi ultimul şi este primit în American Academiyand Institute of Arts and Letters la New York. Şi tot ca o coincidenţă, care face destinul său să fie exemplar ca suprapunere de semnificaţii, va fi înmormântat în ziua în care apare ediţia britanică a volumului Elefant And Other Stories.
Prin stilul său şi mai ales prin modalitatea de a reprezenta lucruri, fapte, circumstanţe banale cărora le va adăuga o plusvaloare prin detalii semnificative va fi comparat cu Hemingway. Laboratorul său de creaţie a demonstrat că avea şi treizeci de variante de text ale aceleiaşi povestiri, că procesul de prelucrare şi selecţie era unul laborios, extrem de riguros. Acest stil va fi reperat de scriitorii străini, iar lecturile sale publice erau aşteptate cu săli arhipline. Haruki Murakami, autorul cunoscutelor scrieri Cronica păsării de vânt sau Kafka pe ţărm, îl vizitează în America şi doreşte să îi traducă scrierile în japoneză. Este un gest de recunoaştere a valorii sale literare. „Sunt încântat şi onorat că am tradus aceste ultime povestiri ale lui. Acum avem în limba română toate cele patru cărţi ale sale”: Taci, te rog!, Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, Catedrala şi cea de faţă, mărturiseşte Marius Chivu, traducătorul din limba engleză a acestor scrieri publicate la Editura Polirom.
Notorietatea lui Raymond Carver s-a datorat şi adaptării pentru cinematografie şi teatru a povestirilor sale. Lungmetrajul Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance) se va deschide cu poemul lui Carver, Late Fragment, o punere în scenă a povestirii Despre ce vorbim când vorbim de dragoste, film care a obţinut Oscarul pentru cel mai bun film şi Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu.
Volumul Elefant şi alte povestiri reprezintă din această perspectivă diacronică a creaţiei lui Raymond Carver un apogeu al stilului său minimalist, esenţializat. Un exemplu elocvent este scrierea Cutii, o ilustrare a ideii de spaţiu aglomerat, sentimentul de nesiguranţă a locului, neliniştea aşezării într-un loc, viaţa „În trecere”, schimbarea locului, efectul fiind de nemulţumire. Doar cutiile sunt semn al trăirii într-un spaţiu în care simţi limitele. Este şi ţinta narativă, pornind de la acţiunea minimalistă, pentru că nu ai spaţiu de manifestare, locul fiind aglomerat de cutii inutile, ajungând la sentimentul de limită care nu îţi oferă perspectiva unei vieţii, ci îngrădirea drumului spre niciunde.
Cine o fi dormit în patul ăsta conţine un mesaj insidios: telefonul sună noaptea, nu poate fi decât ceva grav. De aici alimentarea discuţiei despre limită, viaţa la final, deconectarea de la aparate, dacă va fi cazul. Gândul morţii persistă şi ziua, o extensie a timpului interior.
Raymond Carver construieşte cadre restrânse, sugestia de „Limită”: cutiile – închis, telefon noaptea – nelinişte, deconectarea de la aparate – o posibilitate de a escamota nefericirea de a fi „Legumă”.
Intimitate confirmă natura stilului scriitorului american: poveşti fără acţiune, privire spre trecut, fugară întoarcere către un viitor incert, totul în cadrul unor limite impuse de spaţiul restrâns, minimalist cu sentimentul straniu al trăirii la limită. Întâlnirea cu fosta soţie este doar un prilej pentru ca ea să se defuleze şi să-i spună că l-a iertat. Intimitate este gestul de a atinge rochia şi de a rămâne în genunchi în faţa ei. Ceea ce persistă ca imagine este uşa întredeschisă de la intrare, deci nu a fost un cadru reprezentativ pentru intimitate, este falia spre trecut. Şi cadrul natural va accentua acest sentiment al limitei: „O lună albă încă atârnă pe cerul dimineţii” (p. 73). Imaginea de aglomerare a spaţiului este imediat înlăturată: „Grămezi de frunze oriunde mă uit. Cad din copaci în timp ce păşesc pe trotuar. Cineva ar trebui să se apuce de treabă. Cineva ar trebui să pună mâna pe greblă şi să le adune”.
Povestirea Menudo este mult mai complexă, ideea de limită, în acest caz limita cu normalul, este concentrată pe nuclee narative explicite pentru sintagma „Este nebunie”. Totul pare a fi la graniţa cu anormalul, personajul principal nu poate dormi, de aceea amestecul de zi-noapte, speranţă-deziluzie se reflectă în natura relaţiilor sale, anormale. Fosta soţie este nebună, caută „Karma” spre a-l convinge că plecarea ei din viaţa lor este un nonsens, a doua soţie, Vicki este înşelată şi, de aici, indiferenţa în căsnicie, iar Hughes priveşte pe geam la o familie care tocmai s-a destrămat din cauza lui. Pare a fi un nebun, care iese în halatul de casă şi papuci pe stradă şi strânge frunzele de pe alei. Imaginea proiectată este a unui nebun, ceea ce se dovedeşte a fi cu adevărat. Povestirea care poartă numele unui preparat culinar revigorant, menudo, este despre veniri şi plecări sub spectrul traumei despărţirii până la limita nebuniei.
Povestirea Sarcina pare a fi cea mai interesantă din perspectiva genezei acesteia: Raymond Carver a fost fascinat de viaţa şi opera lui Cehov. Va scrie o naraţiunea scurtă cu titlul semnificativ, Sarcina, despre ultimele clipe de viaţă ale scriitorului rus. Este ultima scriere a lui Carver şi este ca o premoniţie, pentru că nu ştia că are cancer, care se va dovedi a fi galopant. Chiar autorul dezvăluie procesul creativ în nota însoţitoare a povestirii selectate şi în antologia The Best American Short Stories 1988. A descoperit în monografia scrisă de Henri Troyat un detaliu: în prezenţa bolnavului, doctorul Schwohrer a comandat o sticlă de şampanie pentru Cehov. Era un gest de omagiu la finele vieţii scriitorului rus. Din toată scena, Carver va alege acest detaliu, îl va argumenta cu două personaje fictive, valetul şi cioclul, acordând astfel un plus de semnificaţie finalului, limitei vieţii. Ceea ce este straniu este că se suprapun finalurile celor doi scriitori. Cehov va muri de tuberculoză, Carver de cancer pulmonar. Aceasta este ultima povestire a lui Carver care anticipează astfel clipa morţii. Este un omagiu premonitor, este o împlinire a lui Carver printr-o scriere care identifică stilul său minimalist, dar deosebit de concentrat, sugestiv.
Povestirile lui Carver, cele 68 publicate şi cele 5 descoperite după moartea sa, se circumscriu ideii de tragic prin resemnare. Impresia de tragic dispare prin focalizarea naraţiunii asupra unui detaliu poziţionat la limita existenţială. În faţa limitei, conştiinţa intră în declin fără replică, aşa cum au demonstrat Hatman, Lipps sau Jaspers. Ceea ce gestionează Carper în mod special este impresia de tragic în funcţie de gradul de împotrivire la limită, rezumându-se la impresia elegiacă şi dureroasă pe care o trezeşte conştiinţa incapabilă de a riposta, cum definea această impresie Fr. Scheler.
Povestirile scurte ale lui Raymond Carver sunt exerciţii de luciditate în faţa tragicului obişnuinţei până la atingerea limitei, o privire în profunzimile psihologice spre a descoperi valenţele trăirii la limită.