Patru cărţi. Două ale unor (încă, îmi place să le spun aşa) tineri autori români. Alte două – ale unor autori (de fapt: o autoare şi un autor!) de referinţă pentru ceea ce înseamnă memoria bună a comunismului. Acesta din urmă, comunismul – o fantomă care, apropo, ne va bântui şi viitorul...
Aşadar...
***
BAS
Nu cred că greşeşte nimeni dacă afirmă că nu sunt mulţi eseiştii cu adevărat remarcabili pe care îi avem la acest moment în literatura română şi, se impune neapărat completarea, în cultura română, de fapt. Cu atât mai puţini, cei încă tineri şi foarte tineri. Lucrurile stau aşa şi pentru că, spun o banalitate, dar una cu greutate, genul e unul într-adevăr foarte greu. Cătălin Pavel – autor polivalent, de altfel – e unul dintre ei. Bogdan-Alexandru Stănescu – şi el, cu siguranţă. Peştii cubanezi. Un secol în eseuri – cea mai recentă carte a acestui autor, el însuşi, cu un portofoliu foarte variat (este unul dintre cei mai buni editori de carte străină de la noi – cu minunata şi foarte bine aşezata suită de cărţi traduse în româneşte de la Anansi –, e poet, traducător de cursă lungă şi, aş spune, mai ales prozator, cu, apropo, Abraxas, tradus în franceză la marea editură Gallimard) – stă drept dovadă temeinică în acest sens. „Departe de a fi o încercare de analiză psihobiografică, cartea aceasta este mai curând o tentativă de unificare a doi versanţi despărţiţi aparent de o prăpastie: viaţa şi opera, ca două jumătăţi ale unui symbolon, ambele la fel de misterioase şi de inepuizabile ca interpretare. Nu se explică reciproc, mai curând adâncesc misterul pe care-l constituie, pentru mine, Autorul. Eroii acestei cărţi pătrund în clasor purtând solzii plini de culoare ai unei lumi dispărute, dar a cărei umbră îşi aruncă răceala asupra celei în care trăim. Sunt peştii mei cubanezi, a căror contemplare mă ajută să păstrez intact spaţiul interior, în mod paradoxal, admirând modelul unor lupte purtate în lume. La fel de paradoxal, ochii care admiră solzii coloraţi ai peştilor le aparţin unor autori care nu apar de facto în carte, ci sunt prezenţe fantomatice, filtre de lectură situate în afara clasorului, privind peste umărul filatelistului: Walter Benjamin, C.G. Jung, Mircea Eliade şi, mai presus de toţi, Michel de Montaigne”, spune/ scrie Bogdan-Alexandru Stănescu în ceea ce poate fi considerat drept un statement puternic în legătură cu acest proiect editorial. Unul elevat, elegant şi de mare calitate ideatică.
***
RPG
Un alt nume important pentru eseistica la zi – şi, la fel ca şi în cazul celorlalte două menţionate mai sus, nu numai pentru aceasta (fiindcă autorul pe care îl voi menţiona imediat este şi un prozator foarte puternic, cu realizări remarcabile) – e Radu Pavel Gheo. Viaţa de după carte e cel mai recent volum care poartă această semnătură inconfundabilă. Radu (pentru că acesta este numele său – „Radu”, în vreme ce Pavel & Gheo sunt prenume) stă mereu cu urechile ciulite şi cu ochii căscaţi la lumea din jur, aşa cum mărturisea cândva, dar şi cu privirea foarte atentă la cărţi şi la lumile fascinante pe care, deopotrivă, le deschid şi le ascund acestea.
„Nu poţi avea toate cărţile din lume. Mi-am dat seama de asta destul de târziu, cred că pe la începutul gimnaziului. Înainte de trista revelaţie, visam să am o bibliotecă imensă, care să cuprindă toate cărţile apărute vreodată – cam cât o cameră, două, cu pereţii tapetaţi cu volume, cât mi se părea mie pe-atunci că s-ar întinde producţia tipărită a lumii. Între timp, mi-a rămas visul compensatoriu al Cărţii absolute, unică, atotcuprinzătoarea Carte, care le conţine pe toate celelalte şi ceva în plus (poate însuşi faptul existenţei ei). Bibliofilia, în multele ei versiuni, mi se pare o formă resemnată a acestei dorinţe de absolut, un soi de limitare la un absolut specializat. Nu poţi avea întregul, dar poţi avea o bucăţică întreagă din întreg”, scrie Radu Pavel Gheo, şi din această idee deşiră una dintre cele mai frumoase cărţi despre cărţi şi despre pasiunea pentru cărţi apărute la noi, cel puţin în ultima vreme. E adevărat: putem detecta relativ uşor un ton elegiac în discursul din această carte în care sunt menţionate şi cifre care pot da cearcăne – bunăoară, din 16.666 de biblioteci, azi mai avem 8.372 . Azi, adică în 2024, pentru că, între timp, către 2026, e probabil că numărul lor e şi mai mic. Sau: din 10.000 de biblioteci şcolare au rămas 6.000; din 4.458 de biblioteci publice au rămas sub 2.000, din 2.600 de biblioteci comunale au rămas doar 1.600. Dar, dincolo de acest ton şi de aceste cifre, rămâne un filon tonic, puternic în minunatul elogiu pe care Radu Pavel Gheo îl aduce cărţii, cărţilor...
***
Destin
Franceska Michalska (1923-2016) – un nume care merită ţinut minte pentru ceea ce am putea să numim patrimoniul verticalităţii. Iată câteva repere din viaţa acesteia: născută în Volînia, teritoriu pe care Tratatul de la Riga (1921) îl atribuise URSS-ului, într-o familie de polonezi, a îndurat suferinţele unui secol cumplit: Marea Foamete (Holodomor) din anii 1932-1933, brutalităţile regimului stalinist, deportarea din 1936, care a dus-o, alături de familia sa, în stepa deşertică din nordul Kazahstanului, iar apoi războiul. La capătul unui anevoios drum al suferinţei, care a purtat-o de la Alma-Ata, prin Harkov şi Cernăuţi, până la Wroclaw, hrănindu-se, în cel mai bun caz, cu pesmeţi înmuiaţi în apă, a reuşit să-şi împlinească visul de a deveni medic. În 1951 se repatriază în Polonia şi devine un renumit medic pediatru. „Din când în când, trecutul mă bântuie şi mă chinuie. Îmi pare în continuare inuman şi, uneori, complet ireal. (...) În plus, mi-am regăsit patria, pe care o dorisem dintotdeauna, dar pe care nu o cunoscusem. Pentru mine, acesta este lucrul cel mai de preţ şi-l consider unul dintre excepţionalele daruri ale Providenţei. Ar trebui să fiu o persoană împlinită şi fericită – şi chiar sunt –, numai de n-ar fi amintirea tuturor oamenilor, nu doar dintre cei mai apropiaţi ai mei, care au rămas acolo pentru totdeauna”, scrie Franceska Michalska în finalul cutremurătoarei sale cărţi autobiografice. Cu acest titlu: În numele vieţii. Amintirile unei supravieţuitoare. Volîna. Kazakstan. Polonia 1923-1951. Volumul a apărut mai întâi în limba polonă la Wydawnictwo Literackie, apoi în franceză la Editura Noir sur Blanc, şi a fost inclus pe lista scurtă a Premiului Literar COGITO în 2008. Din ediţia franceză e tradusă şi versiunea în limba română. Apropo de ediţia în limba franceză: aceasta a fost îngrijită de Vera Michalska, nora autoarei, fondatoarea Editurii Noir sur Blanc, împreună cu soţul său, Jan Michalski. După decesul soţului său, Vera Michalska a înfiinţat Fundaţia „Jan Michalski” – cea care dă, regulat, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru istoriografie din întreaga lume. O singură sugestie: volumul Franceskăi Michalska e mult înrudit cu o bijuterie de stil şi o comoară de memorie: 20 de ani în Siberia al Aniţei Nandriş-Cudla.
***
La vedere
François Kersaudy, istoric francez de mare forţă, ne propune un bilanţ – nu complex, ci reprezentativ şi în adevăr – despre comunism, la o distanţă de mai mult de un secol de când a apărut această idee (şi, totodată, fantomă!).
Iată o „Contabilitate” întunecată şi toxică: cel mai mare jaf la care s-a dedat Stalin (510 tone de aur furate de la Banca Spaniei); scrierile mincinoase despre URSS care i-au păcălit pe cititorii şi istoricii occidentali; epopeea generalului Vlasov, erou şi trădător prins între două dictaturi; călătoriile suprarealiste ale cadavrului lui Hitler prin măruntaiele sistemului sovietic între 1945 şi 1970; lupta pe viaţă şi pe moarte dintre cei doi mareşali roşii, Tito şi Stalin; luna în care lumea a fost în pragul distrugerii, în criza rachetelor din Cuba; testamentul exploziv al lui Nikita Hruşciov; negaţionismul roşu declanşat odată cu publicarea Cărţii negre a comunismului; o foarte necesară deconstrucţie a mitului lui Che Guevara, mit care-i fascinează pe tinerii – şi nu numai – din toate spectrele ideologice până în zilele noastre; şi, în sfârşit, detalii despre venirea la putere a lui Vladimir Putin, cea mai recentă mutaţie a unei ideologii care ar fi trebuit să-şi aibă propriul proces de la Nürnberg.
Ceea ce ne dezvăluie autorul francez – în cartea Zece chipuri ascunse ale comunismului – reprezintă şi o modalitate de a gândi lateral istoria comunismului. Una care demantelează idealul comunist – şi o face cu mare clasă, într-un fel devastator. Kersaudy îl evocă în acest sens pe Jean-François Revel cu o idee excelentă: „Comunismul îşi ascunde natura în spatele utopiei. Permite satisfacerea dorinţei de dominaţie sau de servitute sub masca generozităţii şi iubirii de libertate; inegalitatea, sub masca egalitarismului; minciuna, sub masca sincerităţii. Cel mai eficient totalitarism, aşadar, singurul prezentabil, şi cel mai durabil a fost cel care a făcut nu Răul în numele Răului, ci Răul în numele Binelui”. Bref: Zece chipuri ascunse ale comunismului este o carte nu numai de citit, ci şi de predat la licee şi la facultăţi.