Trăim vremuri tulburi, cele mai tulburi de după 1989! E firesc să încercăm să (ni) le clarificăm şi cum putem face asta – iată poate cea mai mare limită din evoluţia omenirii! – altfel decât prin cuvinte? O fi fost la început cuvântul, dar, imediat după, a început un joc de tip oul sau găina, adică cuvântul sau realitatea, în care e greu de desluşit care pe care creează. Avem azi vorbe vechi (populism, dezinformare, manipulare ş.a.), folosite pentru realităţi, dacă nu cu totul noi, oricum, mai mult sau mai puţin diferite faţă de cele din trecut; avem şi vorbe relativ noi (iliberalism, suveranism ş.a.), născute din realităţile contemporane. Şi cu unele, şi cu altele se jonglează liber – atât politic, cât şi academic – astfel că rezultatul este, de multe ori, exact opusul scopului. În loc de o minimă limpezire, se creează mai multă confuzie. Avea dreptate marele Ortega y Gasset când constata, acum un secol, că „S-a abuzat de cuvinte” şi că „Abuzul a constat în folosirea instrumentului fără precauţie, fără conştiinţa limitelor acestuia”. N-avea dreptate însă când aprecia că, din cauza abuzurilor, „Prestigiul lor [al cuvintelor] s-a prăbuşit”. Dacă ar fi fost aşa, am fi trăit azi într-o lume laconică; or, vedem că ea e luxuriant-anacolutică. Scepticismul visceral nu mă lasă să cred în posibilitatea desţelenirii, dar cred că este binevenit orice demers de ordonare, cât de cât, a modului de a vorbi despre ce se întâmplă în jur.
Asta face, în cea mai recentă carte a sa, profesorul Radu Carp, unul dintre cei mai harnici, sistematici şi ancoraţi în contemporan reprezentanţi ai – cuvânt mai bun nu avem – ştiinţelor politice din România. Lucrarea, foarte concentrată – dorind parcă să ilustreze zicerea că esenţele tari se ţin în sticle mici –, este un veritabil literature review, racordat permanent la contextul evenimenţial. Ceea ce se spune este urmărit mereu în strânsă legătură cu ceea ce se întâmplă.
Discuţia nu are cum să nu fie arborescentă, căci „Nu putem înţelege felul în care arată în prezent populismul [...] fără a înţelege temele care subsumează această mişcare” (p. 13). Iar prima dintre ele, cea mai veche, mereu reîncălzită, este cea a identităţii. E permanentă în viaţa politică, numai că, în anumite perioade, cum e cea de azi, se constată „Raportarea exagerată la problema identităţii”, ajungându-se, cum scria Alain Chouraqui, la „«vertijul identitar»: alunecarea politicii în capcana tratării cu prioritate a aspectelor identitare” şi chiar la „«extremismul identitar», care înseamnă dispariţia oricăror altor subiecte de dezbatere”. Este, ştim din istorie, cea mai de succes formă de a atrage publicul eludând problemele concrete. Cred şi eu că singurul mod de a evita pericolul este „«curajul identităţii plurale, afirmarea simultană a mai multor identităţi»” (p. 17) şi adaug: asumarea faptului că fiecare dintre noi poate fi încadrat în mai multe minorităţi decât majorităţi (întotdeauna conglomerate de minorităţi). Scopul populiştilor este întotdeauna de a crea rupturi, creând indivizilor iluzia apartenenţei la o majoritate asediată de minorităţi.
O atenţie specială este acordată conceptului de „Democraţie iliberală”, care „Reprezintă marca inconfundabilă a orientărilor recente din cadrul familiei partidelor populiste” (p. 39). Formula e folosită, în acelaşi timp (dualitate pe care o putem observa şi la „Suveranism”), ca o „Categorie descriptivă” pentru „Regimuri politice diferite” (p. 33) şi ca o auto-etichetare legitimatoare a celor cu porniri evident antidemocratice, dar care nu îndrăznesc să se declare deschis ca atare. „Asupra naturii regimului politic considerat a corespunde democraţiei iliberale nu există un consens” (p. 37). Din exterior, ceea ce pentru unii ar fi un „Regim hibrid sau autoritar” camuflat discursiv (nu avem cum să nu ne gândim la „Democraţia populară”) e pentru alţii „O «subcategorie diminuată» a regimurilor democratice” (p. 26). Evident, „Iliberalii” pretind că e democraţie deplină, iar adăugarea adjectivului are doar rolul de a facilita o depăşire lină a conceptului asupra căruia, până nu demult, părea să fi existat un consens. Eu unul sunt printre cei care cred că „Democraţia liberală este un pleonasm” şi că „Ideea unei democraţii iliberale prezumă ceva ce nu există” (p. 34).
Cea mai mare parte a cărţii discută acţiunile şi efectele populismului în condiţiile „Hiperconectivităţii”. Nu se poate nega că „Mediul online, atât de promiţător cu patru decenii în urmă, a devenit mediul predilect de difuzare a ştirilor false, de manifestare a dezinformării, de manipulare a opiniilor şi, nu în ultimul rând, de promovare a extremismului politic” (p. 41). „Hiperconectivitatea predispune la tehno-populism”, care „Nu este un fenomen marginal, ci face parte din înţelegerea felului în care democraţiile funcţionează în prezent” (pp. 59-60). Ceea ce este numit „Tehno-populism” ar fi „O etapă superioară a populismului” (p. 9), iar dacă populismul „Tradiţional” reprezenta o „Ideologie subţire”, mutaţia sa actuală „Transcende orice ideologie” (p. 79). Schimbarea este, în primul rând, cantitativă, având însă şi efecte calitative, imposibil de înţeles exact în acest moment. Prin perfecţionarea mijloacelor de comunicare, retorica populistă ajunge la din ce în ce mai mulţi oameni. Şi ajunge altfel! Mă întorc la Ortega y Gasset, care constata descurajat: „De aproape două secole, se crede că a vorbi înseamnă a vorbi urbi et orbi, adică tuturor şi nimănui. În ceea ce mă priveşte, eu detest acest mod de a vorbi şi sufăr când nu ştiu foarte clar cui vorbesc”. Ei bine, datorită/ din cauza a ceea ce se cheamă „Micro-targetare” sau „Profilare psihometrică”, indivizii primesc mesaje „Adecvate profilului lor psihologic” (p. 40), sunt grupaţi în „Bule” şi prin astroturfing li se creează impresia că lumea întreagă e asemenea „Bulei”. Se adăugă „Iluzia nemijlocirii”, a „Dez-intemedierii”: mulţi ajung să creadă în contactul lor direct şi în rolul lor activ, ceea ce îi face victime sigure ale populiştilor. Ajungem astfel şi la problema „Post-adevărului”, la, dacă nu dispariţia, oricum marginalizarea „Adevărului obiectiv”: „Competiţia politică se rezumă la competiţia între un adevăr bazat pe fapte şi mai multe forme de adevăr bazate pe convingeri” (p. 46). De fapt, cum cel dintâi nu are nicio şansă, lupta reală pentru supremaţie se dă între cele din urmă. Lucrurile nu sunt cu totul noi – şi am fi naivi să credem că „Adevărul obiectiv” pur a funcţionat vreodată politic. De când lumea, oamenii au avut „Convingeri” care nu de puţine ori i-au ghidat în ciuda experienţelor concrete. Ce diferă acum este iluzia „Obiectivului”, impresia fiecăruia că vede cu ochii lui tot. Convingerile nu mai vin (doar) din precepte ideologice, ci (şi) din pretinse dovezi. Dincolo de decupaj, selecţie, dirijare, care au devenit deja „Tradiţionale”, „Inteligenţa artificială” pare să fi adus desăvârşirea. Numai că nici nu ne putem imagina ce va urma!
Dacă cea mai mare parte a expunerii lui Radu Carp poate fi considerată in abstracto, la final avem şi un „Studiu de caz”, „Prima manifestare concretă în România a fenomenului numit tehno-populism”. E vorba de „Ascensiunea în progresie geometrică de la o săptămână la alta” a „Preşedintelui ales” din 2024 şi o concluzie amar-ironică ar fi că „România a inovat în materie de tehno-populism” (pp. 96-97).
Scepticismul meu are ca pandant un oarecare optimism. Nu împărtăşesc întru totul amărăciunile multora, de la Ortega y Gasset, trecând pe la Giovanni Sartori, până la Giuliano Da Empoli. Da, prin evoluţiile tehnologice, din ce în ce mai mulţi oameni sunt implicaţi politic şi, mai ales, capătă încredere în rolul lor politic. Am trecut de la cititorii de ziare duminica, la cei minţiţi cu televizorul şi, foarte rapid, la cei care distribuie „ştiri” convinşi că răspândesc adevărul. În fond, nu (şi) asta înseamnă democratizare? De fiecare dată, se constată, cu alunecări catastrofiste, că lucrurile stau altfel decât înainte, un înainte presupus (mai) stabil! Admit că plusul democratic aduce mereu noi pericole la adresa democraţiei, dar cred că ele pot fi contracarate chiar prin viziuni realiste. Transformările social-politice care vin odată cu evoluţia tehnologică sunt cu siguranţă influenţate, dar nu produse de ea, chiar dacă o astfel de impresie poate fi creată de faptul că accesul la media s-a dovedit mereu cu câţiva paşi înaintea „Culturii politice”. Radu Carp avertiza la un moment dat că „Nu trebuie însă să cădem în capcana de a considera reţelele sociale răspunzătoare de decăderea standardelor democratice în general, la nivel global. O contribuţie majoră în acest sens o au şi cei care sunt direct expuşi şi care, datorită nivelului precar de educaţie, devin din receptori emiţători” (pp. 42-43).
Aşadar, nu putem opri evoluţia, ci trebuie să ne pregătim să-i facem faţă! „Încă nu suntem pregătiţi, dar înţelegerea atentă a fenomenelor care modelează viaţa politică este singura cale pentru a cunoaşte mai bine adversarul democraţiei, un adversar care, de obicei, spre deosebire de ideologiile care stau la baza totalitarismelor se ascunde vederii – deşi este extrem de vizibil” (p. 91).