Nu râd niciodată de răul altuia; mă întristează,
nu mă distrează prostia
Robert Şerban: – Ce pierde şi ce câştigă un poet după cincizeci de ani de scris?
Adrian Popescu: – Pierde din elanul tinereţii nesupuse, din clocotul sângelui tânăr, se mai diminuează o parte, dar nu dispare, vraja care face totul strălucitor, nou, unic şi pune un început de abur de eternitate peste oameni şi peste lucruri. Câştigă şi omul, şi poezia lui în calm, în luciditate, nu se epuizează, cred, misterul poetic, dar autorul devine mai prudent cu entuziasmul primului imbold de a scrie tot ce simte el, în orele sale de graţie. Acum, tinde spre o anumită cristalizare, spre o obiectivitate a sentimentelor. Se gândeşte mai mult la cititor decât la sine însuşi. Lirismul se transformă în poeticitate, mustul trece în vin.
– Când aţi simţit pentru prima dată că poezia nu este doar o pasiune, ci destin?
– La o vârstă care mi se părea simbolică, treizeci şi doi de ani, un an înaintea vârstei cristice. În poemul cu titlul 32, îmi făceam o analiză etică necruţătoare. Am trăit de mic, de la 14 ani, în ambianţa culturală a scriitorilor clujeni, am debutat, elev, la revista Steaua, în 1964, anul eliberării deţinuţilor politici, al unui început de desovietizare, mai timid ca relativa destindere ideologică din 1968, tot iluzorie, efemeră, dar promiţătoare prin apariţia volumelor unor poeţi, prozatori, critici şaizecişti, neomodernişti. Eu, junele atras de noua literatură, eram ferm convins că poezia este îndeletnicirea cea mai nobilă din lume, că voi sluji poezia ca entitate inefabilă cu o dăruire totală. Nu am abdicat de la acest principiu, chiar dacă este o profesiune de credinţă (se mai poartă) neomodernistă. Ce deţin fără a mi se putea lua sau nega este trecutul meu literar. Mulţi care s-au apucat de scris la pensie vor să recupereze, în trei-patru ani, ceea ce n-au făcut la vremea potrivită. Există desigur şi excepţii. Avuţiile mele imateriale sunt întâlnirile şi discuţiile cu Al. Paleologu, Nicolae Steinhardt, Nichita Stănescu, Evgheni Evtuşenko (în italiană), Adam Michnik, cu mulţi poeţi italieni cunoscuţi, interbelicul Piero Bigongiari (grupul ermeticilor florentini), neomodernistul Milo de Angelis... Scrisorile primite de la Mircea Zaciu, Dorin Tudoran, Ion Pop, Ioan Alexandru etc. le consider etaloane ale demnităţii scriitoriceşti, care promovau valori etice şi literare pe termen lung, mostre de aur intelectual.
– Există vreun poem de-al dumneavoastră pe care aţi fi vrut să-l fi scris altfel?
– Da, am ratat câteva poeme, din prea marea mea dorinţă de a controla eu tot procesul creativ, versuri oarecum reuşite, luate izolat, dar neînchegate, prea dorind să spună totul.
– Mai aveţi momente de îndoială în faţa paginii albe?
– Am admirat la profesorul Mircea Zaciu, prin 1975-‘80, firescul curgerii frazelor sale direct la maşina lui de scris. Nu ştergea nimic, propoziţiile îi ieşeau rotunde, elegante, sobre. La fel, la regretatul critic Petru Poantă apreciam nu doar subtilitatea ideilor, ci şi scrisul său mărunt, foarte caligrafic, decis, pe nişte jumătăţi de coală A4. Nu altfel arătau manuscrisele lui Nicolae Manolescu, cum ne amintim unii dintre noi. La propunerea lui Aurel Rău, criticul bucureştean, primul – îmi vine să scriu primus inter pares –, ţinuse la revista clujeană Steaua rubrica de Teme. Am cunoscut pe viu la el această siguranţă a ideii şi a formei caligrafice, articolul se năştea ca Minerva din creştetul lui Zeus, gata de luptă intelectuală, echipat complet. Probabil că şi subsemnatul, după cincizeci de ani, a dobândit ceva din acest dar al scrisului fără ştersături. Nu mă compar cu ei, vreau să spun că am acumulat prin exerciţiu şi răbdare obişnuinţa transcrierii în computer a unei voci interioare, care parcă mi-ar dicta frazele.
– Cum înfrânaţi egoul scriitorului care sunteţi? Dar de hrănit cu ce îl hrăniţi?
– Având conştiinţa modestei mele înzestrări şi a excelenţei altora, clasicizaţi sau clasici, talente uriaşe care ne propun lumi imaginare originale, mă dezvăţ să fiu orgolios. Beneficiez, beneficiem de formarea într-o civilizaţie a cărţii şi a faptelor constructive, a construcţiei de temple şi de sisteme filosofice, o civilizaţie, cea europeană, care, înglobând abstractul, creează norma, canonul, exemplarul. Am primit ca persoane unice raţiunea, ca dar divin, dar şi sentimentul, ca exigenţă morală. O civilizaţie a iubirii, ca scop al omului, este promovată, de mii de ani, de toţi teologii răsăriteni şi apuseni, de sfinţi şi laici, de eroi şi de asceţi. Meditaţiile lor, cât şi practica lor devoţională, volumele de scrieri spirituale, tratatele, jurnalele, confesiunile, enciclicele de la, să zicem, Veritatis Splendor, 1993, la recenta Magnifica Humanitas, ne învaţă toate, în modul lor specific, de fapt, acelaşi lucru. Omul este imaginea infinitului. „Dumnezeu e iubire’’ (Sf. Ioan). Omului, făcut după chipul şi asemănarea Domnului, i se cere iubire. Între Serafim de Sarov şi Sf. Francisc există afinităţi adânci. Efrem Sirul are paradisul său imnic, Imnele raiului, nu departe, dar altfel, stilistic, de Paradisul lui Dante.
– Ieşim puţin din Paradis. Ce vă nelinişteşte cel mai mult în literatura română de astăzi?
– Mă întristează lipsa de criterii pentru a valorifica abundenţa de scrieri, unele valoroase, altele doar insignifiante, mai grav, amestecul lor, o nouă ediţie a festivalului de masă numit Cântarea României, transformarea lecturilor de poezie în şedinţe foto. Lipsa de relevanţă socială a literaturii de azi, un semn vizibil al refuzului, y compris politic, este neincluderea unui reprezentant al Uniunii Scriitorilor în noua echipă a I.C.R.
– Ce admiraţi la poeţii tineri?
– Lipsa de complexe culturale în numeroasele lor participări la festivaluri internaţionale, simţul pentru social, pentru concretul coroziv, pentru cotidian, abordarea unor tematici insolite, sau strict actuale, etice, ecologice, protecţia femeii, războiul, A.I. Energia verbală şi autenticitatea lor, sunt prea mulţi care-mi plac, aşa că nu mai dau liste. De altfel, mereu uit pe cineva care nu mă mai priveşte prietenos după... De multe ori, uit de sfatul pe care mi l-a dat poetul Nicolae Prelipceanu: „Nu mai da liste, cei pe care-i aminteşti nu-ţi vor mulţumi niciodată, li se va părea firesc, meritat, iar cei pe care-i omiţi nu te vor mai considera un apropiat, poate mai rău”. Invidiile sunt mai numeroase, cred, la poeţii maturi decât la cei tineri. Poate aceştia din urmă se gândesc „Lasă, am aproape totul în faţă, mâine voi fi mai bun eu decât el”. Cei care au ajuns la notorietate şi au o vârstă respectabilă şi, fireşte, respectată, îşi gospodăresc foarte atent, cu pedanterie, gloria, nu ştiu, bieţii de ei, cât este ea de amăgitoare, vana gloria, cum îi spuneau medievalii. Îmi plac tinerii poeţi pentru că în nebunia lor îmi văd nebunia mea de când eram tânăr, exaltat, boem, fericit să îmi pot spăla vina „Nopţilor pierdute“ cu prietenii, făcând „Planuri din cuţite şi pahară”, dar scriind după, a doua zi, un poem tensionat, eliberator, măcar în parte eliberator, confesiv/ confesional, curăţindu-mă de zgura întunericului. Admir apoi siguranţa lor în viaţa cotidiană, mobilitatea culturală, lecturile. Talentul multora dintre poeţii tineri, cât de tineri, până în treizeci de ani, nu?, îl recunosc după primele versuri. Alt semn de vocaţie este o anumită ciudăţenie discretă, ceva straniu camuflat cu grijă, care, în cazul multor talente reale, extraordinare, se poate detecta... Parcă respectivul autor, politicos şi chiar manierat, ar spune: „Da, sunt ca voi, un individ civilizat!”. De fapt, se străduieşte să fie, dar nu e, natura sa e una paradoxală, un omenesc, prea omenesc, dominat de sublim. Vorbesc de marile personalităţi literare, culturale. Chiar în mod ironic, derizoriu, demolator, profunzimea talentului, care-i şi dar, şi blestem, răzbate la suprafaţă. Ce vedem pare a fi totul, dar numai pare, apare... Sigur există şi unii poeţi tineri care cultivă doar superficia, oglinda apei, jocul micilor insecte graţioase pe luciul lacului, un eu gonflat de orgoliu, imaginea de sine, flatantă, oferită zi şi noapte. Talentul nu poate fi înlocuit de like-uri, de o jenantă autopromovare pe Facebook.
– Care e cel mai bun sfat pe care l-aţi primit vreodată despre scris?
– Nu te grăbi! Ai vreme! Este sfatul pe care mi l-a dat Marin Preda, aflând că am douăzeci şi şase de ani şi că, după volumul de debut Umbria, 1971, aş vrea să scot un volum la editura Cartea Românească, unde el era director. Mă însoţea regretatul Cezar Ivănescu, mă recomandase regretatul Mircea Ciobanu, cu toate acestea, nu am reuşit să-l conving. A reuşit însă cu tact şi răbdare alt preţuit editor şi poet, Florin Mugur, aşa că am publicat după câţiva ani un volum antologie (cu postfaţa lui Mircea Iorgulescu, Un poet al Paradisului, titlu schimbat de cenzură) în colecţia de poezie Hyperion, coordonată de Mircea Ciobanu, unde apăruseră volume-antologii semnate de Virgil Mazilescu, Ileana Mălănciou, Marius Robescu, Nicolae Prelipceanu…
– Ce amintire din copilărie vă vizitează cel mai des? Aţi reuşit să o transformaţi în literatură?
– Amintirile de când, copil, mă aventuram printre brazii şi în tufişurile de buxus din curtea medicilor, loc predilect, ajuns prin ambiguizare voită la rangul de Curtea Medicilor, cea renascentistă, florentină, a lui Lorenzo de Medici. Saloanele Clinicii Medicale a II-a, numită şi Palatul Nou (fusese construit, după Unirea din 1918, un corp nou de clădire, circular, cu amfiteatru vast la etaj, corp adăugat celui vechi), erau pentru mine, de asemenea, o Curte a Medicilor, unde autoritatea indiscutabilă era Profesorul, urmat de suita sa, la vizitele ritualice de dimineaţa şi de seara, de şirul halatelor albe, medici, conferenţiari, şefi de lucrări, asistenţi, asistente, un ireproşabil protocol, o scenografie impecabilă. Multele mele descinderi în Grădina Botanică din Cluj (unul dintre roadele Marii Uniri, instituţie a savantului Alexandru Borza) au trecut, transfigurate, la fel, în textele mele liric-evocatoare. Prin 1973, poemul mai amplu Grădina botanică, publicat în revista Steaua – eram de doi ani corector şi redactor, prin bunăvoinţa lui Aurel Rău, care mă debutase, era însoţit de note la acest poem. Modelul meu era, desigur, T. S. Eliot, cel din Tărâmul pustiu. Explicam forma şi tipul săniilor, rolul fiecăreia dintre ele, când coboram pe strada în pantă, numită Republicii, fostă Regală, săniuşul nostru începea mai sus de Botanică. Insistam asupra straturilor de flori, ale grădinii japoneze, ingenios amenajată acolo, asupra serelor şi personajelor care locuiau în interior etc. Porneam, pornesc întotdeauna de la un fapt imediat, care reverberează în memorie, în cea proprie sau într-una vast-culturală, sau şi, şi, oricum, mereu, de la ceva care mi se întâmplă, plăcut sau neplăcut. De multe ori, ascult atent conversaţiile oamenilor pe stradă, în autobuze, la ştrand, în cafenele. Nu scriu proză, dar ador aceste involuntare nuclee de proză autentică, expresivitatea involuntară teoretizată de eminentul critic Eugen Negrici.
– Sunteţi un om credincios. Aţi avut vreodată, de-a lungul vieţii, o criză de credinţă? Dar cu Dumnezeu v-aţi certat vreodată?
– Am avut şansa de a fi dus de la vreo patru-cinci ani la liturghiile duminicale şi la praznicele împărăteşti. Biserica din Deal se umplea la sărbători de mulţimea celor de la Clinicile universitare clujene, de la medici primari la femei de serviciu, de la şefi de secţie la infirmiere şi laboranţi. Exista acolo, în spaţiul creştin, dincolo de diferenţe sociale, profesionale, o solidaritate şi o căldură umană care nu se trâmbiţau, se manifestau, se simţeau. Mai târziu, am descoperit Umbria Sfântului Francisc, beneficiind de o bursă la Universita per stranieri, Perugia, singur, apoi împreună cu prietenul meu Vasile Igna. Doi oameni scăpaţi, pentru o lună, ca prin minune, din Estul comunist. Il Poverello a rămas mereu pentru mine un sfânt şi un poet mistic predilect. Acum, în 2026, la opt sute de ani de la mutarea lui la cer, creştinătatea apuseană vorbeşte despre mesajul său supra-confesional, despre „Spiritul de pace de la Assisi”. San Francesco „Va deschide porţile Renaşterii” prin redescoperirea frumuseţii naturii, ea purtând amprentele Creatorului. Criza de credinţă nu a existat în ceea ce mă priveşte, momente de rătăcire şi de prostie, da, au fost. Urâţenie morală, da. Urmate de căinţă, de penitenţă, da. Am murmurat, cu neînţelegere prostească, uneori, „De ce, Doamne?”, pentru a primi răspunsul, într-un mod neaşteptat, unul pe care nu-l prevăzusem, cu mintea mea slabă, omenească, limitată, năroadă. Era un mod al Providenţei de a mă feri de ceva rău printr-o neplăcere iute trecătoare, răul resimţit ascundea de fapt binele... Ce orgoliu luciferic să-I reproşezi ceva Domnului! Nicolae Steinhardt, dar şi C. S. Lewis (Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr) ne învaţă cum să nu cădem în asemenea capcane. M-a impresionat, demult, cum se „Certa’’ un om matur, poate uşor ameţit, cu Cristos Răstignit din Biserica Franciscană din oraşul nostru. Era un fel de ceartă sentimentală, o scenă patetică, pe care nu am uitat-o de vreme ce un vers, care suna „Sentimentale târguri cu Isus”, e încastrat (sau intarsiat?) într-o pagină de poezie din revista Echinox, prin 1969.
– Ce întrebare i-aţi pune lui Dumnezeu dacă aţi primi garanţia unui răspuns?
– Nu aş îndrăzni! Dumnezeu ne vorbeşte prin semne, aparentul hazard, sincronicitatea lui Jung, sugestii, inspiraţii. Când descifrăm clar ce ne spune, trăim o stare de bucurie interioară, de împlinire, de jubilaţie, nu de mândrie.
– Există oameni cu care aţi fost în conflict şi pe care nu aţi reuşit să-i iertaţi pe deplin?
– Nu am avut conflicte cu nimeni, mi-am cultivat virtutea răbdării, dar nu ştiu în ce măsură am reuşit cu adevărat. Evit atacurile, reproşurile, judecata acuzatoare, toate demonstrează o cunoaştere limitată a omului pe care îl critici. Duhovnicii ne sfătuiesc să-i vedem cu ochii Binelui pe cei pe care-i analizăm, necruţători. Cu persoanele care ştiu că nu mă prea simpatizează, deşi zeci de ani am avut cea mai strânsă relaţie de prietenie, încerc să mă port cât mai amabil. De fapt, cum îmi arată un strop de bunăvoinţă uit tot ce a însemnat refuz din partea lor, ori rezervă. Uneori opiniile se plătesc. Prefer adevărul, chiar dacă mă face să ocup un loc incomod, mai exersez aşa virtutea răbdării, care îmi cam lipseşte.
– Ce vă face să râdeţi cel mai des?
– Stângăciile copiilor şi ale maturilor, o anumită candoare preţioasă, amuzantă. Nu râd niciodată de răul altuia; mă întristează, nu mă distrează prostia. Râsului îi prefer surâsul, când râd păstrez un soi de reţinere, nu râd dezlănţuit, deşi aş vrea să o fac, aşa cum râd oamenii simpli cărora le apreciez vitalitatea, sinceritatea, când râd cum ştiu ei, cum râd adolescenţii, poeţi prin vârstă.
– Dacă ar trebui să vă descrieţi viaţa printr-un singur vers, care ar fi acela?
– „Odată am ştiut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte” (Arsură, volumul Umbria, 1971). Poezia Arsură a devenit un fel de folclor urban, literar, muzical, cunoscută prin melodia compusă, acum cincizeci de ani, într-un moment de graţie, de cantautorul Adrian Ivaniţchi, cel care o cântă inegalabil. Regretatul folkist Cătălin Condurache interpreta cu multă dăruire, cum o face şi Marcela Saftiuc, poezia Floare de ger. Le sunt recunoscător.
– Privind în urmă, consideraţi că aţi devenit omul pe care îl visaţi în tinereţe?
– În mare parte, da, cu ocrotirea nevăzută şi cu cea văzută a soţiei mele, Angela, artist vizual, şi răbdarea fiilor, Mihnea şi Horea. În poemul 32, din volumul Suburbiile cerului, 1982, aveam un vers confesiv „Tot ce mi-am dorit am avut”. Fără niciun merit, în mod evident. Am avut şansa de a fi primit în marea familie franciscană, legând prietenii cu mulţi dintre ei. Traducerea mea din Cântecul fratelui Soare a devenit una apreciată, inclusă în ghidurile oficiale în limba română din librăriile sau din chioşcurile din Assisi. În aprilie, mi s-a împlinit alt vis din tinereţe: am fost oaspetele unui convent franciscan din Roma, condus de fratele Silvestru, cel cu care nu mă mai văzusem de douăzeci de ani. La câţiva metri de ruinele templelor, de coloanele Forului roman, conventul purta vie memoria sfântului polonez Maximilian Kolbe, victimă a holocaustului, ucis la Auschwitz. Din fereastră, vedeam partea din spate a templului dedicat lui Romolo, templu devenit biserica Doctorilor fără arginţi, Cosma şi Damian, având intrarea în Via dei Fori imperiali… Deschideam mai larg fereastra şi îmi umplea ochii înălţimea mitică, fabuloasă, a Palatinului. La doi paşi, urmând strada, ajungeam în câteva minute la Circo Massimo, iar de aici, dacă urcam o pantă uşoară, eram pe Aventin, de unde puteam contempla, din cealaltă parte, grădinile şi zidurile rămase din palatele imperiale.
– Ce poem de-al dumneavoastră aţi trimite la întâlnirea cu un cititor de peste 456 de ani?
INTEREGN
Zece ani sub pământ e o vârstă fragedă oricum,
pruncie, ucenicie-n tainele şi obiceiurile locului,
abia începi să-i cunoşti bine clinele, muşuroaiele,
pe care vremea răbdătoare
le clădeşte pe dedesubt.
înveţi să dibui potecile, scurtăturile,
pline de frunze,
de crengile anului prim,
cum ai păşi din autostradă
pe vechiul drum roman,
pe Appia, sau pe Flaminia,
cum ai da, săpând, peste o brăţară,
sau un opaiţ de lut,
acolo înveţi nume noi de fluvii şi de mări,
de plante
şi fructe, de soiuri nebotezate încă,
poate cele mai dulci.
Cât de tânără eşti, şi atât de plină de viaţă!
Cine apretează şi netezeşte
această-nflorată faţă de masă,
întinsă peste chipul tău?
Cine afânează pătura de
humus brodată de dârele melcilor?
Cine scutură şi
însoreşte rufăria de frunze?
Cine limpezeşte în apa
norului de octombrie albiturile tale?
Mai ţii minte gustul onctuosului unt,
al smântânii
uşoare, al brânzei îmburghezite,
al primăvăratecului
lapte al zorilor? Dar zborul bondarilor?
Dar inelarii
şi somnişorii, răchitarii şi buha
ciumei, lumânăricile
şi piciorul cocoşului, gălbioarele
şi rochiţa rândunicii?
Să fie mai luminoasă o pajişte de
fotoni decât un lan
de secară în asfinţit? Adierea spinului fizicienilor
mai pură decât mireasma
muşeţelului binevoitor?
Stolul de electroni e o privelişte mai aleasă decât
o livadă de parmene aurii?
Într-un coş de rufe îţi ascundeai „Cartea”,
ca Emily Dickinson manuscrisele, ciornele,
între spălatul covorului şi cozonacul ce trebuia
copt, începeai din nou capitolul al IX-lea din
,,Alice în ţara minunilor”,
dar povestea mirobolantă
n-ai mai terminat-o, boala
se înteţise şi dădeai zor
să ajungi la finele cărţii. S-a întâmplat altfel.
Nu e de vină autorul că nu se gândise
la o poveste mai scurtă. Nu suntem de vină
nici noi, cititorii, că nu ne cunoaştem sfârşitul,
imaginându-ne firele acţiunii, încurcând iţele.
Zece ani sub pământ, în pământ,
e o vârstă fragedă,
pruncie aproape. Ce plină de viaţă,
ce tânără eşti!
Te-ai furişat în pământ ca o vulpe într-o vizuină
cu multe ieşiri. Mai poţi fi oare-năuntru.
Mai eşti?
Lângă măruntul tău ascunziş
năpădit de ierburi
am stat o după-amiază întreagă.
Nu părea locuit.
Nişte păsări sure ţopăiau pe acolo,
dar eu ştiu că
fâlfâitul aripilor nu e un dialect traductibil,
veni o pasăre mai înciudată şi acoperi totul
cu acolada penajului său verde-oxidat.
Cum te-ar fi radiat definitiv
dintr-o listă de nume
(la ce ţi-ar mai fi slujit
numele printre rădăcini?)
dintr-o carte de imobil, tot
nu mai locuim împreună,
figurezi în alte catastife,
printre cifre şi litere incolore.
Zece ani petrecuţi sub pământ
e o vârstă de băietană
cred că toate rochiile îţi vin de-acum
prea largi, va trebui
să le modifici tivul, să le ajustezi, să ţi le strâmtezi.
Cine ţi le coase cu ace de brad,
cine ţi le însăilează,
cine le pune nasturi fosforescenţi?
Cine ţi le calcă?
Ai devenit o copilă, îţi speli mâinile cu săpunul
florilor, îţi vopseşti părul cu genţiane,
tu care erai
atât de modestă şi de sobră, acum
încerci zece rochii
de nămol, bluze de nisip, văluri
din pânze freatice.
Cum te-ai schimbat şi sunt numai
zece ani, 520 de
săptămâni, 3640 de zile, poate
câteva în plus sau
în minus, nu ştiu precis de când nu mai figurezi
aici, de când eşti trecută dincolo,
în scriptele lor.
Zece ani sub pământ, în pământ,
e o vârstă fragedă,
pruncie aproape. Foarte tânără trebuie
să fii şi plină
de viaţă! Ezitând, între adolescenţă şi copilărie,
între secret şi iluzie, între plante
şi pietre, rotindu-te.
(Curtea medicilor, 1979)