În colecţia MAGISTER a editurii Limes, Mircea Bârsilă publică, anul acesta, volumul de versuri Strigătul din oglindă, care conţine atât poeme în vers liber, utilizând ingambamentul, cât şi poeme cu versificaţie clasică. Citim într-o scurtă documentare că, începând cu anul 1978, poetul este premiat în cadrul mai multor festivaluri de poezie, bucurându-se de prestigioase receptări critice semnate de Alex Ştefănescu, Valeriu Cristea, Dan Cristea, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Mircea Mihăeş, Cornel Ungureanu, ca să enumărăm doar pe câţiva dintre cei care au scris despre poezia sa. De altfel, preocuparea pentru literatură nu se rezumă, în cazul poetului, doar la creaţia lirică, ci include şi alte direcţii, printre care prezenţa, de-a lungul timpului, ca redactor la mai multe publicaţii literare, actualmente făcând parte din echipa redacţională a revistei Argeş, la care se adaugă activitatea profesorală complexă, în cadrul Universităţii din Piteşti, unde activează şi în calitate de conducător de Şcoală Doctorală.
La o lectură panoramică a cărţii, am remarcat stilistica titlurilor, realizate fie printr-un singur cuvânt, în concordanţă cu emoţia dominantă transmisă de text, precum Elegie, Crevasă, Psalm, Incantaţii, Secetă etc., fie ca structuri nominale, de tipul substantiv-centru, adjectiv/ epitet calificativ, anticipând tema sau evidenţiind un motiv liric, exemplific prin Un drum enigmatic, Nişte lupi apocrifi, Zbor invers, Ora ingrată etc.
Primul text, al cărui titlu Elegie sugerează nu doar specia literară, dacă e să gândim stricto sensu, ci şi atmosfera întregului poem, propune cititorului un tablou grefat pe ceea ce numim fortuna labilis, sugerând mesajul că nimic nu este constant în viaţă. Cu întrebarea din incipit, retorică, evident, „Ce mai faceţi, bunii mei prieteni,/ şi de ce nu mai vorbim – şi acum – despre virtuţile/ morţii?”, poetul ne conduce printr-un labirint sufletesc, în care s-au adunat de toate, dar mai cu seamă presentimentul zădărniciei şi al morţii: „O, bunii mei prieteni, din ce în ce mai puţini,/ mai trişti şi mai neadevăraţi:/ sunt dimineţi când nu am curajul să mă trezesc, după cum în unele/ nopţi mi-e teamă să mai adorm. Prefer să stau/ la masa de scris şi să beau până când mă fac mic-mic/ lângă pahar”. Sentimentul frăţiei, atât de pregnant în tinereţe, este definit metaforic printr-o imagine dinamică, anticipată de imperfectul cu valoare retrospectivă: „Eram tineri/ ca nişte cai pe un câmp de albăstrele şi de alior./ Puteam să zburăm unul cu aripile celuilalt”. Revelaţia că „Altul gândeşte astăzi cu gândirea mea,/ când mă aflu la masa de scris” conduce la concluzia că intrusul este „Întunecatul dublu cu înfăţişare de sfânt”, „Un intrus ale cărui degete sunt de fier/ – şi moralul la pământ” (Astăzi). Mereu se revine la mesajul dualităţii fiinţei, prin imagini în antiteză, sinele-reflectarea sa din oglindă, eu-celălalt, într-o textură lirică marcată de reflexivitate şi de sugestie.
O temă recurentă în Strigătul din oglindă este cea a timpului, pe care autorul îl percepe prin subdiviziuni simbolice: Ora închiderii, Azi-noapte, O săptămână întreagă, Sfârşit de toamnă, De la o vârstă la alta, An rău etc. şi asta pentru că şi percepţia subiectivă a trecerii acestuia este diferită: „Te asculţi, devii febril, timp cu mai multe feţe:/ de aur, de argint, de bronz, de fier”. Poetul nu este doar un contemplator al peisajelor atunci când descrie cadre naturale, de fiecare dată vizualul apare dublat de meditaţia care generează, aproape invariabil, melancolii, întoarceri spre trecut, mizând pe antiteza acum-atunci, lumea de aici-lumea de dincolo. „Ora celor două lumi – a viilor şi a morţilor – legate, iarăşi,/ una de alta, la fel ca o pereche de bocanci noi. Un gărgăune/ cu dungi aurite intrând şi ieşind din gaura dată cu sfredelul/ în jumătatea de sus a unei uluci/ Un heleşteu ca o valiză de carton plină cu lătrături albaste./ Amiază de vară”.
Într-o invocaţie către divinitate, autorul are nevoie de certitudini, ca odinioară Tudor Arghezi: „Arată-te, Doamne, călare arată-te călare/ şi pe sângele meu,/ într-o frumoasă dimineaţă de vară. Am cincizeci de ani,/ Doamne şi se apropie/ şi hărăzita mea intrare în schimbul – ireversibil – de noapte”. În Noduri şi spirale poetul pare că se dedublează, privitul în oglindă este urmat de „Enigmaticul strigăt/ strigat de cel ce mă priveşte în ochi, când mă iscodesc în oglindă”. Un reflex al autocunoaşterii, putem concluziona.
Pentru Mircea Bârsilă, „Fiecare zi este vecină cu o lumânare”, pentru că, se confesează poetul, „Îmi râde în faţă, cu licurici, în fiecare noapte, întunericul”. Ceea ce poate ţine, simbolic, oamenii legaţi, viii cu morţii, morţii cu morţii dinaintea lor este firul de iarbă, metaforă ce sugerează nu doar fragilitatea, ci şi puterea de a fi, în acelaşi timp, atât în pământ, cât şi deasupra lui. Când firul de iarbă este substituit de arnici, ideea este cea a trăiniciei: „Ca o sămânţă, în pământ, prin întuneric,/ umblu şi eu – încotro? – pe aici. De s-ar găsi cineva să mă lege de un mac, la vară,/ cu un fir de iarbă sau – mai bine – de arnici” ( La vară). Pe Mircea Bârsilă îl încearcă nostalgia purităţii de la începuturi, a sincerităţii oraculare a cuvintelor, când pentru lume nu se inventaseră măşti, iar frumuseţea provenea din naturaleţe: „şi unde-s, mă întreb îndepărtatele vremuri/ când toate cuvintele vieţuiau deghizate în flori” (În permanenţă). Capacitatea de a se transpune într-un alt dat existenţial devine surprinzătoare, poetul închide ochii şi se preface „Într-un păr sălbatic/ ce huzureşte, eroic, de la rădăcină la creştet/ într-un peisaj cu dâmburi şi muşuroaie de cârtiţă”. Cadrul natural descris induce o stare de calm: „Iar jur-împrejur, în cele patru zări, doar linişte,/ căldură/ şi mirişti de grâu, de orz şi de secară [...] linişte şi căldură/ sub albastrele întinderi suprapuse ale bolţii cereşti”. Când în proximitatea poetului nu stau melancolii şi temeri de cum va suna ceasul pentru ultima oară, apare sentimentul iubirii, ce capătă diverse forme de expresie, de la accente de odă închinată femeii, cu toate că răspunsul ei nu este cel dorit, la ipostaze ale acesteia mai puţin luminoase: „Lasă-mă să-mi fac o casă/ din oasele şi din carnea ta/ de făptură frumoasă./ Şi din pletele bălane/ perdele/ la ferestre./ Voi deveni din ce în ce mai neştiut/ între pereţii doar din paie, altădată, şi din lut. [...] Femeie, femeie: pe un sacru/ piedestal/, iar ca sentimente – doar nişte cioburi dintr-un cristal”. (Cioburi de cristal) Şi pentru că „Toate femeile frumoase sunt altoite cu oglinzi”, autorul este îndreptăţit să considere că „Toţi bărbaţii aşteaptă, mânioşi, o necesară erată”.
Într-un poem intitulat Către cititori, prin tehnica monologului adresat, poetul recunoaşte că ceea ce comunică poezia este definitoriu nu doar pentru cel care o scrie, ci şi pentru cei cărora li se adresează, adică cititorii: „Aceste poeme în care se află câte ceva, desigur,/ şi din tristeţile dumneavoastră:/ atâta cât se poate lua prin gaura cheii,/ în orele când dormiţi sau când nu este nimeni acasă”. Ca să ne convingem câtă dreptate are Mircea Bârsilă, nu ne rămâne decât să-i citim poemele, de o varietate stilistică şi ideatică demnă de un mare poet!