Titlul celui mai recent volum semnat de Adrian Frăţilă, Sicomor sădit în mare (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2025), este o metaforă pentru condiţia creatorului. Arborele exotic, transpus în mediul marin, devine un alter ego al poetului, care, după o viaţă dedicată alterităţii şi efortului de armonizare socială, constată eşecul comunicării interumane, motiv pentru care alege deliberat reconfigurarea propriului spaţiu prin racordarea la elementul acvatic. Spre deosebire de iluzia stabilităţii sociale, caracterul intrinsec dinamic al mării elimină din start pretenţia unei statornicii inter-generaţionale.
Din punct de vedere structural, volumul este proiectat în patru macro-secţiuni, fiecare fiind gândită drept o „Ramură” a aceleiaşi axe simbolice – maiestuosul sicomor: „Ramul cel dintâi (Echinocţiul de fiecare zi)”, „Al doilea ram (Vânător înzăpezit)”, „Ramul al treilea (La arat văzduhul)” şi „Al patrulea ram (Restanţier la primul meu mileniu)”. Relevanţă exegetică prezintă şi secţiunea finală a cărţii, care îndeplineşte o funcţie paratextuală şi documentară complexă, integrând un aparat critic structurat sub forma unui dosar de „Exprimări critice”, un „Profil” de autor configurat prin intermediul interviurilor, discursuri de tip „Laudatio”, „Poezii dedicate” (poetului de-a lungul timpului), precum şi repere de ordin bibliografic.
Aflat pe cel dintâi ram al sicomorului, acolo unde s-a adăpostit de zgomotul deşert al lumii, poetul vede altă rânduială a lucrurilor. Priveliştea, care se desfăşoară sub ochii lui, pare guvernată de legile unui paradox. Asistăm la un proces de eroziune ontologică, provocat tocmai de hiperbolizarea atributelor. Realitatea se degenerează sub presiunea propriilor rigori estetice, anulându-şi referentul printr-un exces de reliefare, în timp ce imobilismul statuar decade în ruină: „N-am înălţat ca fumul alcătuiri ce pier/ către orfanul licăr al stelei care moare/ Încerc să nu apună zăpada-n căprioare/ când se ascute haita pe semnele din Cer/ De-atâta neclintire s-au năruit statui” (Flaut amărui).
În acord cu imaginarul tematic abordat de Radu Stanca, poezia lui Adrian Frăţilă integrează motivul western-ului printr-o viziune bivalentă: dacă, pe de o parte, versurile recuperează ecourile mitologice ale aventurii specifice pionierilor Vestului american, pe de altă parte, ele radiografiază dinamica socio-ocupaţională incipientă a acestora pe noul teritoriu. Latura empirică şi factuală a conflictului, circumscrisă iniţial violenţei fizice – materializată prin intermediul schimburilor de focuri –, este substituită în contemporaneitate de traumele adiacente disputelor geopolitice: „Spre Westul tras sub caravane –/ a câta oară necuprins! –/ caii cu greu trecură vadul/ şi-n roţi parcă demult a nins/ Parcă au îngenuncheat bizonii/ în triste urme de bărbat/ şi parcă preeria întreagă/ e-o urmă pentru îngenuncheat./ Când noaptea fulgeră prin ierburi/ lasouri vii ori săbii goale/ pe Boltă stelele îngheaţă/ ca răni suite în pistoale” (Baladă western).
Tranziţia către cel de-al doilea palier al volumului este prefigurată de un moment de criză: ipostaza vânătorului arhaic – instanţă în care se oglindeşte însuşi poetul – se confruntă cu imobilismul unui spaţiu înzăpezit. În acest context, salvarea devine posibilă exclusiv prin recursul la propria conştiinţă, printr-o corelare reflexivă adecvată realităţii imediate. Poemul inaugural al secţiunii secunde comportă o funcţie gnomică; demersul aminteşte de strategia epistolară din Remedia Amoris de Ovidiu, unde poetul latin propunea remedii raţionale pentru excesele sau rătăcirile pasionale.
Primul sfat oferit de Adrian Frăţilă vizează sublimarea mâniei – pulsiune pur instinctivă – prin interiorizare şi catharsis verbal, evitându-se astfel descărcarea ei violentă în exterior. Subsecvent, eului aflat în impas i se recomandă o reconsiderare a sacrului: bolta cerească trebuie epurată de proiecţiile eshatologice ale pedepsei („Rugul iadului”) şi receptată ca dimensiune soteriologică, propice regenerării existenţiale. Rana, privită ca amprentă a efortului de supravieţuire, este chiar vehiculul unei autodepăşiri şi al ascensiunii către o nouă treaptă a cunoaşterii: „Apoi să ai conştiinţa că nu eşti doborât –/ pe crucea ta de oase să poţi lupta adică/ Să te lovească-n tâmple mânia ce-o struneai/ şi arsenale pline să detonezi pe limbă” (Rană luminoasă).
Pe cea de-a treia ramură a sicomorului – arbore arhetipal care simbolizează însăşi planeta –, corespunzătoare, în istoria omenirii, etapei agrare şi descoperirii aratului, vânătorul arhaic, în care s-a dedublat poetul, abandonează arsenalul cinegetic, pentru a-şi strămuta întregul aparat reflexiv către imensitatea celestă, pe care o asaltează cu interogaţii existenţiale asupra destinului terestru şi a desăvârşirii spirituale. Un atare elan transcendent nu este posibil decât după ce, în pragul imediat anterior, subiectul liric primise iluminarea mântuitoare prin rana christică a suferinţei. Contemplarea bolţii înstelate şi plonjonul analitic în spaţiile siderale sunt considerate drept cel de-al doilea mare salt prometeic din istoria civilizaţiei, eveniment capital, a cărui anvergură nu îşi găseşte egal decât în geniala invenţie a roţii. Noul stadiu ontologic este celebrat de Adrian Frăţilă în cheie modernistă; el mizează pe cadenţele ermetismului de filiaţie barbiană: „Pe-un aşternut de sare şi emoţii/ care nu-i mult mai sus ca firul ierbii/ pun Cerul toartă la minunea roţii/ şi-nchin până la vulturii superbii/ Iubire şi revoltă mă-ntrupează/ În mine frunze cad, lumina ţipă/ Dar iată-mă: eu sunt această rază/ pe care-o sui aripă cu arpă/ Nedumerit în zgura mea solară/ şi tulburat de frigul ce divide/ mă voi retrage cinci milenii iară/ în universul unei piramide” (Iată-mă).
Energia şi pluralitatea de ipostaze, forme sau epifanii ale naturii – fenomene deopotrivă perceptibile şi intuite, încadrate celei de-a patra ramuri, pe care poetul o intitulează metaforic Restanţier la primul meu cu mileniul –, amintesc de atmosfera şi de arhitectura vizionară din Divina Comedie: „Noi suntem anonimii acrobaţi –/ pe sârma invizibilă şi rece –/ intens de reflectoare ignoraţi/ în circul strict al clipei care trece/ E-acelaşi risc în faţă şi-napoi/ Topim în piept lingou pentru emblemă/ Se-ntunecă-n ovaţii şi cad ploi/ din loja zgomotoasă şi supremă/ Prin Univers trec bulgări mari de foc,/ iar noi mărşăluim pe-un fir de gheaţă/ Un singur ochi de plasă pune-n joc/ sărmana recuzită pentru viaţă/ Când taina echilibrului s-a frânt/ şi fulgerul iluziei se-nchide/ în lacrima lipită de pământ/ s-au scufundat imense atlantide” (Balada Marelui Spectacol).
În această secţiune a volumului, discursul liric gravitează în jurul unei crize identitare şi existenţiale, definită prin ipostaza poetului ca „Restanţier” în raport cu propriul mileniu, situare asincronă care este argumentată printr-un complex de motive literare şi arhetipuri: poetul pendulează între vulnerabilitatea în faţa tentaţiilor succesive şi aspiraţia spre o luciditate strategică, depăşind în ingeniozitate modelul mitologic al lui Ulise („Cu toate slăbiciunile omise/ şi exhibând o mimică semeaţă/ am să strecor aşa cum Ulise/ calul de lemn în orice fortăreaţă.../ Dar calul bate cu copita-n vise/ şi ne trezim pe-a mărilor fâneaţă” – Balada calului de lemn); anacronismul cultural: harul cărţii, moştenit de la mamă, este perceput ca un atribut desuet în raport cu paradigmele pragmatice ale mileniului curent („Când Mama să mă nască se căznea, –/ către-nceputul Lumii într-un marte –/ spre ursitoare s-a rugat să-mi dea/ har şi unelte simple pentru carte” – Balada literei finale); regresiunea nostalgică: proiecţia replierii spre spaţiul matricial este concretizată prin dorinţa revenirii la casa părintească („Când vişinul se zbate la fereastră/ şi ploile-l îngroapă sub călcâi/ incendiază dorul casa noastră/ în care-atât de singură rămâi” – Balada drumului spre sat).
Paralel cu această componentă reflexivă, Adrian Frăţilă dezvoltă o coordonată lirică marcată de un profund ataşament patern. La fel ca Arghezi, el insistă pe aceeaşi tandreţe ocrotitoare şi inventivitate ludică, în poemele dedicate fiicelor lui, Ioana şi Andreea.
Privit în ansamblu, volumul se constituie ca o vastă frescă a umanităţii, aspect prin care se înscrie în descendenţa marilor sinteze poematice realizate, la noi, prin grandioasa viziune din Memento mori sau, mai aproape de sensibilitatea modernă, prin umanismul mesianic din Cântare omului. Ceea ce disociază însă unghiul de vedere al lui Adrian Frăţilă este o anume intelectualizare a afectului, capabilă să proiecteze vârstele biologice ale individului pe ecranul eternizat al istoriei universale. De asemenea, suntem martorii unei inspirate mutaţii estetice: istoria se debarasează de evenimenţial pentru a se converti în pură substanţă lirică. Mai mult, pendularea între coordonatele cosmice şi cele terestre se soldează invariabil cu o reîntoarcere asumată spre perimetrul natal, gest care atestă o filosofie a trăirii ancorate în autohtonism.