Nunta

Adusese mătuşă-sa neamuri venite, care de mai care, de pe la Bucureşti sau Oradea, tot neamul cu care se avea bine şi avea să o ajute să facă treabă – că doar nu făcea nunta fetii de zece ori. De cu dimineaţa, înainte ca măcar să se trezească cocoşul, de nu stătură săracele femei tot în picioare şi tot în picioare de găsiră şi ele abia atuncea tihna să mănânce puţin cu copiii la masă.

Îi văzu pe fraţii ei mai mici, Amon, Leo şi Rafael transpiraţi şi zdreliţi, cu hainele vai de cusătura lor, cu ţărâna în cap – cum se-ntâmpla în fiecare seară – cum stăteau nedezlipiţi de ciumegele din mâini, ca de o nouă jucărie. În mână, unul dintre ei, avea un cotoi, altul ba trăgea de celălalt să-i deie o ţâră şi lui. Toţi se înconjuraseră ba la masă, ba pe sub ea. Cum apucaseră şi ei acum. Că veniseră prea târziu, era problema lor. Mai rămase doar ea.

– Haida, fă! Nu vii? Ce tot stai aicea?

 Sor-sa, care şi ea era într-un fel rătutită, veni mai târziu să o întrebe. Narcisa – chemată la fel ca pe mă-sa, poate pentru că semăna mai mult în chip şi la purtare cu dânsa – o apucă de braţ, însă şi-l trase şi îi răspunse vehement că nu vrea să mănânce.

– Sănătate mirilor! Dumnezeu să-i ajute!

Mătuşă-sa şi unchiu-său se grăbiră să ridice păhăraşele cu noii cuscrii spre a da noroc. Îşi miji ochii spre ei, neîncrezătoare în toată sceneta pe care cu toţii o jucau atât de bine. Aşa se întâmpla de obicei la majoritatea nunţilor.

Azi-mâine se au bine şi se pupă, poimâine se omoară.

– Hai, fă, nu mănânci? O mai rugă şi mătuşă-sa, între timp, luând un al treilea tuci de mămăligă de pe foc şi în care începu să-i dea zor cu făcăleţul.

– Nu.

Îi pieri pofta de mâncare.

Mâncă în dimineaţa aceea nişte pâine cu dulceaţă pentru că nu apucă să facă mare lucru că o şi luă mă-să cu jumulirea raţelor şi făcutul mielului.

– Treaba ta! Uite! Ai slăbit de tot cu şcoala ta! Cin’ te-o mai lua uscată aşa?!

– Da’ ce e treaba ta? Lasă-mă aşa! Vezi-ţi de ale tale!

– Te las, fată! Da’ ce-ţi făcui? Sau ce crezi? Pe tine mă-ta nu te mai mărită? Îşi puse femeia mâinile în şolduri, având chef de ceartă.

– Crezi că... Ai să stai aşa să faci ce te bate capul. Ai? Cum era să facă şi Samara mea? Dacă o mai ţineam mult în şcoală era deja dusă!... Cu al unui rumân de pe vale. E bine că o măritai acuma după cum fu promisă lu’ Leon. Are grijă să-i nu lipsească nimic. Se duce în Italia...

– Şi dacă se duce în Italia, ce face? Dintr-o dată hop-ţop e viaţa mai frumoasă? Acum n-are altă treabă decât să stea în picioare toată ziua şi să-i facă bărbatului pe plac.

– Ce deşteaptă mai eşti! De la atâta carte ţi se trage, da’ cum dacă nu! Şi ce dacă, fă? Doar n-oi fi învăţat-o să stea ca tine cu cărţile în poală şi să nu facă nimica toată ziua. E bine că-şi face activitate.

Lavinia îşi muşcă limba, tare, în timp ce mătuşă-sa îi reproşa de mama focului, vrute şi nevrute. Îşi strânse pumnii în volanele rochiei şi se întoarse cu spatele, să n-o mai vadă-n ochi. Îşi mută ochii spre pragul intrării de la casă, aşteptând să plece odată. Luă fusta în mâini, absent, numărând petalele de pe fiecare floare cusută. Din când în când îşi mai întorcea capul, la auzul râsetelor din ce în ce mai zgomotoase, privind totul cu ochi ca de străină.

Oameni duşi cu pluta.

– Ăla? Ăla e plecat să ducă nişte covoare la rumânele alea de pe vale, mestecă mă-sa, auzind-o vorbind de unchiu-său.

– Au venit… băieţii ăia… de la Bucureşti. I-am tot zis să vină repede înapoi. Cine mai lasă nunta azi, să se pună pe drumuri să-ţi livreze covoare? Îi spusei. Că-s oamenii ăştia aici, tocmai ce venişi şi tu din Anglia… Dacă… Degeaba! Nu! E mai rău ca o muiere. Să-ţi zic eu, Samuele, şi să mă ierţi că-ţi spun treaba asta. Când se pune la vorbă… nu-i mai tace gura, băte-l-ar Dumnezeu! Alegă-s-ar prafu’ şi pulberea de mine de nu-i pun covoarele pe foc!

Bărbatul râde zgomotos, la care îi mai face semn femeii să mai toarne nişte vin în pahar din sticloaia mare de pe masă, moment în care îşi ridică privirea şi i-o întâlneşte pe a ei. Lavinia înmărmuri şi îşi feri privirea, mutând-o iar pe jărăgai.

Cu coada ochiului îi văzură că vorbeau ceva mai în şoaptă. O văzu pe mă-sa încruntându-se de mai multe ori şi plimbându-şi ochii de la el la figura ei gârbovită, unde stătea pe butuc.

Laviniei îi veni acru pe gât. Ochii ei urmăreau fiecare gest, fiecare schimbare de priviri. Încercă să fie atentă la buzele lor, poate reuşea să înţeleagă ceva, orice, peste muzica de fundal. Flăcările dansau sălbatice, aruncând umbre lungi şi tremurătoare pe figurile celor trei, lăsându-i când în negură, când în lumină, focul indecis dacă vrea să o ajute.

Bărbatul îşi îndreptă din nou privirea asupra ei şi zâmbi, iar Lavinia se uită urât. Ochii lui o cântăreau ca la târg şi o analizau, iar asta o făcu să-şi dorească să-şi strângă fustele şi să dispară. Mai mult decât atât, el făcu un semn către mulţimea care stătea la taină lângă butoiul cu bere şi din ea se desprinse fiu-său. Inima îi ajunse până în gât. Avusese un sentiment neplăcut şi nu voia să se adeverească.

Se ridică în capul oaselor să fugă în casă de îndată, dar o mână puternică o luă iarăşi de braţ, zguduind-o parcă dintr-un vis.

Ce era cu toţii astăzi?

– Vezi ce fac ăia doi în casă, că nu mai ies deloc – se întoarse şi întâlni ochii mari şi negri de cărbune ai Narcisei care bătea din picior un pic cam nerăbdătoare.

Lavinia se abţinu cu greu să nu-i dea una.

– Eee, jas manţa! Nu mă laşi? Eşti cu capul? Cum să intru eu acolo peste ei? S-o facă naşii, nu mă duc eu acolo!

Asta îi mai trebuia! Asta era culmea culmilor! Nu era treaba ei.

Şi oare totuşi de ce era atât de interesată sor-sa de toate prostiile astea? Sau voia şi ea cât mai de curând să o ia pe vale?

N-are decât!

Din depărtare, zgomotul roţilor de căruţă şi al tropăitului de cai se apropia din ce în ce mai mult în jos, la ei, pe uliţă. Nechezatul agitat al cailor şi lătratul câinilor alarmaţi se amestecară, făcând pământul să tremure, iar un glas puternic de om răzbi peste muzica din bătătură, oprindu-se încet orga, acordeonul şi tobele. Calul şi căruţa se opriră în faţa porţii cu un scârţâit prelung al roţilor. Venise unchiu-său Nicolaie. Mă-sa se duse să-i deschidă porţile. Luase venirea acestuia ca pe un semn că trebuia să se strecoare înapoi în casă şi să se odihnească pentru ziua de mâine când va pleca la şcoală. Doar erau atâtea femei care să facă treabă, să spele, să dea cu mătura, să ajute…Lavinia se scutură pe mâini de treabă, că treabă avea să facă toată vieţulica, o lăsă pe soră-sa să se plângă cât dorea, şi se urcă târşindu-şi picioarele până-n camera ei.

Numai atunci când se văzu trecută de pragul uşii, oftă adânc, parcă din tot sufletul. Îşi simţi umerii ca doi bolovani.

Se uită pe fereastră. Între timp lumea se luă la joc şi mirii au ieşit de unde or fi fost ascunşi până atunci. Mătuşă-sa trase un chiot puternic şi-şi legă cămaşa cu sânge pe cap, iar bărbatu-său înălţă a nu ştiu câta sticloaie de bere pe ziua aceea.

Doamne, fereşte!

Trase perdelele şi se pregăti pentru mâine. Îşi călcă una dintre cămăşi şi o puse pe pat. Stinse luminile, îşi aprinse o lampă de citit şi îşi luă o carte la întâmplare din biblioteca ei micuţă – o cutie ascunsă sub pat, ferită de ochii bezmeticilor de fraţi care intrau după cum voiau şi mişunau peste tot unde pe unde nu le fierbe oala.

Nu avea prea multe.

Nu-şi putea permite mai multe.

Putea să le numere pe degete.

Erau în total opt cărţi.

Cele mai multe le avea date în dar de la bibliotecă, pentru că bibliotecarei i se făcu milă de ea şi îi dăduse câteva cărţi care erau donate şi mult prea uzate ca să fie înregistrate în bibliotecă. Se mulţumi să le aibă, deşi un gust amar îi stărui pe limbă. Trecu peste.

Două dintre ele erau de la tatăl ei... Şi erau atât de răsfoite, încât literele nu mai erau vizibile pe pagină, aşa cum nici el nu mai era de ceva timp în viaţă. Şi o durea atât de mult, căci nu avea nicio poză cu el să şi-l amintească.

Dacă doar ar fi ştiut cum să facă...

Şi mai avea una.

Pe asta o furase.

Atingea coperta mare şi groasă, literele aurite, gravate în piele, zgâriind uşor buricele degetelor şi simţi deodată izul reavăn al pământului, mirosul de iarbă verde şi cel de arşiţă. Gărgăriţe jucându-se pe pielea ei... I se păru că aude din depărtare clipocitul apei verzi, foşnetul surd al vântului prin papură… Cântece de vrăbii mici şi greieri se auzeau fragmentate de râsete de copii. Îşi închise uşor ochii şi putu, ca prin vis, să le atingă pe toate.

Doi ochi albaştri.

Un zâmbet.

Două mâini care o trăgeau la mal – mâini care-i împleteau părul plin de nisip, şi o îmbrăţişau de parcă timpul şi-a ales să stea în loc pentru amândoi. În acel loc. Uitat de lume şi de ochii iscoditori.

În fiecare seară se gândea să renunţe la amintire şi să-i dea foc cărţii, s-o îngroape, să nu găsească nimeni nimic.

Dar nu putea.

Nu voia.

Pentru că nu ştia ce altceva îi mai rămăsese din timpul în care paşii ei şi ai lui aveau să se mai audă pe coridoarele şcolii. Asta şi pentru că, într-un fel, cartea asta nu era a ei şi tot spera… Spera că, într-o zi, cumva, îi va aminti şi lui de ea.

Adevărul era că se temea. Se temea de inevitabil, de visuri pierdute, de mâini care aveau, până la urmă, să o tragă înapoi… Simţea mereu tăişul lamei când ei se apropiau prea mult de aripile pe care cu greu reuşise să le crească... Se temea că se va trezi, de acolo, din mica ei bulă de vise şi speranţe, la realitate… Iar în acea zi, când avea să se trezească, să afle că sfârşiturile fericite există doar în basme, nu şi în sate uitate de lume.

Închise ochii şi se rugă în gând.

Dă, Doamne, te rog, să nu fie aşa...

(Fragment dintr-o proză mai amplă)