Romanul Librarul din Gaza de Rachid Benzine este o carte curajoasă, care abordează un subiect vulnerabil al contemporaneităţii, din perspectiva unui autor palestinian. Povestea dramatică a bătrânului Nabil se împleteşte cu tragedia palestinienilor care, din cauza ocupaţiei israeliene, au fost condamnaţi la exod. Constrânşi să-şi părăsească ţara, refugiaţii au trăit în tabere mizere, lipsiţi de hrană şi igienă elementare, mistuiţi de amintirile fierbinţi ale locurilor natale şi de moartea celor dragi. Deşi a traversat iadul războiului, al închisorii şi suferinţei, asemenea poporului său, librarul şi-a salvat umanitatea prin intermediul cărţilor.
Julien Desmanges, un fotograf francez, corespondent de presă, îl întâlneşte pe Nabil într-o dimineaţă, când rătăceşte pe străduţele din Gaza, în căutarea unor imagini care să hrănească foamea de senzaţional a celor din redacţia ziarului pentru care lucra, dar şi a cititorilor. Privirea sa profesionistă înregistrează atât dezastrul provocat de bombardamente, cât şi forfota cotidianului, jocul luminii, culorile legumelor, explodând pe tarabele negustorilor, agitaţia copiilor, gesturile mici, dar febrile ale oamenilor, conştienţi de provizoratul vieţii lor, mereu sfâşiate de spectrul morţii: „Un teatru al mizeriei şi al nebuniei, un bal grotesc la care viii nu sunt întru totul vii, dar nici întru totul morţi, deocamdată. Se târăsc prin ruine ca nişte fantome, cu aerul celor care au văzut totul, au pierdut totul şi nu mai aşteptă nimic, doar sfârşitul. Până atunci, însă, trebuie să trăiască. Prin urmare, copiii fug şi râd mereu. Ştiu deja totul despre moarte”.
În acest haos al distrugerii, Julien surprinde silueta fragilă, erodată de timp, a librarului care citeşte, stând jos, pe trotuar, cu spatele lipit de zidul clădirii a cărei faţadă e înconjurată de sute de cărţi. În interiorul acesteia se adăpostesc alte mii de volume. Această imagine, de o frumuseţe răvăşitoare, sfidează infernul din jur şi revelează adevărul că valorile spiritului nu pot fi învinse de barbarie: „Încă n-ai declanşat aparatul. Te temi să nu sfărâmi o clipă de graţie. În scena aceasta este totul. Tot ce a devenit Gaza. Un bătrân librar care se agaţă încă de cărţile lui, care citeşte la doi paşi de ruine. Ca şi cum cuvintele ar putea să-l scape de zgomot, de suferinţă, de moartea lentă a oraşului. Îţi spui că asta e imaginea autentică. N-ai nevoie să mai cauţi. E acolo, sub ochii tăi”.
Înainte de a accepta să fie fotografiat, bătrânul îl invită pe francez să bea un ceai împreună şi să-i asculte povestea, deoarece este convins că „Un portret are de câştigat”, dacă îi poţi asocia viaţa care se ascunde dincolo de aparenţe: „Dar nu există o poveste în spatele oricărei priviri? Povestea unei vieţi. Uneori, a unui întreg popor. […] Surprindeţi lumina emanată de viaţa însăşi, contrastele şi umbrele dramelor noastre, nu înseamnă asta să capturezi o clipă de viaţă şi o întreagă existenţă?”. De asemenea, îi dăruieşte volumele Pământul se strânge asupra noastră şi alte poezii de Mahmoud Darwish şi Condiţia umană de Malraux. Despre cea dintâi carte mărturiseşte că este „Simplă, luminoasă, teribilă”, iar pe ultima o consideră foarte actuală, deşi reflectă o altă epocă.
Nabil Al Jaber este un supravieţuitor al Apocalipsei din Gaza, după cum numeşte tragedia neamului său. A ales să lupte împotriva „Terorii istoriei” şi să reziste prin cultură. Armele sale cele mai puternice, dar şi prietenii cei mai iubiţi şi mai devotaţi au fost, de-a lungul timpul timpului, cărţile. Graţie lor, antinomiile şi dezumanizarea lumii au devenit mai suportabile. Ele l-au călăuzit în diversele etape ale vieţii şi i-au alinat rănile sufleteşti, provocate de pierderea celor apropiaţi.
Pe parcursul mai multor întâlniri cu Julien, librarul din Gaza deapănă istoria dezrădăcinării familiei sale şi a poporului palestinian, începând cu anul 1948, când s-a întemeiat statul Israel. De atunci, speranţa recuperării propriei ţări a devenit tot mai iluzorie. Versul lui Victor Hugo, din Legenda secolelor, citat de bătrân, este emblematic pentru destinul refugiaţilor: „E-un veac funest şi-o ţară nemiloasă”. Comentariul francezului relevă disperarea şi resemnarea condiţiei de expatriaţi: „Erau exilaţi, azvârliţi afară din propria lor viaţă, condamnaţi să rătăcească fără alt ţel decât cel de a supravieţui, de a amâna moartea. La fiecare pas îşi simţeau inima frângându-se încă şi mai mult, golindu-se complet. Nu mai erau nimic, decât nişte suflete deposedate, nişte nume fără pământ”.
Nabil evocă anii de tinereţe când, împreună cu fratele său, Moussa, şi cu Hafez, prietenul său cel mai bun, erau însufleţiţi de speranţa că vor reuşi să evadeze din captivitatea lagărului, dacă vor studia. O aspiraţie răsplătită cu bucurii autentice, precum cea a descoperirii teatrului lui Shakespeare, dar şi cu înfrângeri zdrobitoare. În 1967, în tabăra de la Jabaliya, în timpul Războiului de Şase Zile, librarul a fost martorul uciderii bunicilor şi a lui Moussa, în timpul unor atacuri israeliene extrem de violente. Această traumă l-a smuls brutal din starea de inocenţă, chiar dacă arta l-a ajutat să se înalţe deasupra ororilor existenţiale.
Deşi nu avea o configuraţie religioasă clară, mama sa fiind musulmană, iar tatăl creştin, Cartea lui Iov a devenit oglinda în care s-au reflectat întrebările şi căutările identitare ale librarului. S-a regăsit în personajul biblic, în îndoielile şi în dorinţa lui arzătoare de a înţelege rostul suferinţei individuale şi colective. Totuşi, nu a putut accepta resemnat voia divină, asemenea lui Iov: „Dacă m-aş fi încăpăţânat să consimt la moartea alor mei, la umilinţele şi suferinţa prietenilor mei ... aş fi murit eu însumi. Sau aş fi fost mort pentru mine însumi”. De aceea, eseul Blestemaţii pământului de Frantz Fanon i-a fost ghid pentru recâştigarea demnităţii etnice: „Mi-a deschis ochii asupra ideii că revolta nu este doar necesară, ci şi legitimă”.
În anii studenţiei petrecuţi la Cairo, pe măsură ce a devenit „Purtător de cunoaştere”, spiritul său idealist, hrănit de marile cărţi ale umanităţii, s-a îmbogăţit tot mai mult. Când s-a întors acasă, printre ai săi, deoarece se simţea dator să dăruiască învăţătura preţioasă pe care a dobândit-o, a înfiinţat o bibliotecă. Era convins de puterea cuvintelor de a mântui lumea, de valoarea lor terapeutică. A adunat mii de cărţi, pentru a-şi ajuta semenii să reziste infernului cotidian.
Confruntat cu dictatura fricii, instaurată de administraţia militară israeliană, instalată în Fâşia Gaza, Nabil reflectează cu luciditate la soarta nedreaptă a poporului său, la lupta deşartă a acestuia, la răstălmăcirea adevărului istoric şi imposibilitatea reconcilierii cu ocupanţii: „Haos, umilire, distrugere. Toată viaţa lor, numeroşi palestinieni nu au cunoscut decât acest tratament. La fel, toată viaţa lor, numeroşi evrei nu i-au privit pe palestinieni altfel decât ca pe nişte terorişti. Aceste imagini inversate explică de ce reconcilierea este imposibilă. Dar cum am reuşit să rezistăm atâţia ani? Poate că omul se obişnuieşte cu orice”; „De şaizeci şi şase de ani ducem această luptă. De fapt, n-am cunoscut altceva. Suntem tot aici. Nişte fantome, în fiecare zi puţin mai invizibile pentru ceilalţi. Şi pentru noi înşine. Aşa cum suntem dintotdeauna invizibili pentru restul lumii”.
Confesiunea lui Nabil Al Jaber nu este o lamentaţie. Ea relevă frumuseţea unei fiinţe profund spiritualizate care, în ciuda numeroaselor pierderi afective (părinţii, bunicii, fratele, fiul şi nepoata), a ales să trăiască demn şi luminos, printre ruinele vieţii sale, printre miile de volume, amintiri şi nostalgii. Povestea şi fotografia emoţionante ale bătrânului buchinist, „Pierdut în mijlocul cărţilor lui, aşa cum e pierdut în lumea asta absurdă, turbată, inumană” au rămas în inima lui Julien Desmanges şi a noastră, a cititorilor, Ele reprezintă un elogiu închinat cărţilor, literaturii care ne pot salva sufletele de blestemul intoleranţei, al urii rasiale şi al degradării.