Scriitor norvegian contemporan cu o notorietate remarcabilă, atestată şi de acordarea Premiului Nobel pentru literatură în anul 2023, Jon Fosse face din textul dramatic un film de emoţii şi din proză un teatru de atmosferă. Reuşeşte să convingă prin naturaleţea discursului literar generator de stări afective la graniţa dintre speranţă şi disperare, spaţiile liminale fiind cele care favorizează acest climat emoţional. Estetica scriiturii sale este recognoscibilă, transformă realitatea obiectivă într-un flux nedefinit, ascensional spre tenebrele nopţii, doar ca pretext pentru a sonda profunzimile unui destin aflat la momentul luării unei decizii importante pentru traiectul său existenţial. Motivul pădurii şi cel al pierderii orientării în tenebrele nopţii sunt axe ale naraţiunii care se concentrează dinspre exteriorul nocturn spre realitatea interioară supusă introspecţiei psihologice.
Povestirea Strălucirea este o dovadă a creaţiei literare minimaliste cu putere de sugestie, care oferă posibilităţi multiple de receptare şi interpretare a textului. Jon Fosse este adeptul minimalismului textual, dar în această povestire îl va dubla cu minimalismul cromatic: albul zăpezii şi negrul nopţii norvegiene devin emblematice pentru atmosfera difuză la graniţa cu fantasticul. Întunericul care domină natura este însă luminat de imaginaţia protagonistului care va exterioriza imaginea personajelor ce îi domină conştiinţa.
Povestea călătorului în plină noapte într-o pădure cu un singur sens de mers ne-a amintit de pictura lui Ivan Şişkin, Păduri din spate (1872), peisaj forestier rusesc, care generează aceeaşi stare emoţională la receptare: frica de necunoscut, teama alegerii şi vârtejul de emoţii catalizate de vederea unei lumini strălucitoare.
Metafora întunericului este pretextul pentru ancorarea în păienjenişul de sentimente contradictorii datorate imposibilităţii de a se întoarce din drum şi dificultatea de a opta pentru ieşirea din labirintul dantesc. Pare, cum s-a spus, un coşmar relatat cu migală, derulat într-un monolog relaxat doar aparent.
Asemeni picturii lui Ivan Şişkin, peisajul forestier, fără identitate în cazul prozei scurte a lui Jon Fosse, este un peisaj interior: „Întunericul ăsta mă face să-mi fie teamă. Mi-e pur şi simplu temă. Dar e o teamă potolită. O teamă fără nelinişte” (p. 20). Este momentul când vede un contur luminos, un „Contur strălucitor”. Ceva ce seamănă a om. „Iar conturul îi e în întregime strălucitor [...]. Da, văd că e strălucitor. Strălucirea [s.n.] Se vede cu atât mai limpede în întunericul negru. Atât de luminos de dalb. Un dalb luminos [...]. O strălucire luminoasă. Conturul unui om. Un om înlăuntrul unei străluciri albe, luminoase, dalbe”. Starea de incertitudine se transferă şi în zona sensibilului, imaginea putea fi a unui înger: „Poate că era un înger al răului. Căci şi îngerii răului sunt îngeri de lumină” (p. 26). Făptura răspunde la întrebarea cine eşti?: „Sunt cel ce sunt”. Este dublul, este primul pas al multiplicării imaginii, este un liant între creaţiile lui Jon Fosse: Numele celuilalt (2022), Eu este un altul (2024), Un nume nou (2025). Sunt romanele care alcătuiesc Septologia lui Fosse.
Are loc un proces de autoconvingere, în care protagonistul conştientizează că vede doi oameni înconjuraţi de tăcere, sunt mama sa şi tatăl său. Este timpul cumpănă, „Atât de târziu în zi, da, pe seară, şi aşa de aproape de sfârşitul toamnei, sau mai degrabă la început de iarnă” (p. 38). Spre a crede vedeniei, protagonistul vrea linişte deplină: „Vreau să ascult tăcerea. Fiindcă în tăcere poţi să-l asculţi pe Dumnezeu” (p.43). Atmosfera va creşte în intensitate şi protagonistul va „Vedea” trei grupaje de imagini: făptura luminată, bărbatul în negru desculţ în zăpadă şi părinţii săi. Cu stilul său hipnotic, Jon Fosse creează o lume a textului de atmosferă, în care familialul este idealizat, scriitorul norvegian activând două resorturi ale familiarului, proiecţia a ceva cunoscut şi imaginea care creează o atmosferă cu o conotaţie disforică. Între lumea evocată şi receptor se interpune o conştiinţă care reflectă un agent uman, cel care facilitează identificarea cititorului cu lumea textului, mediator între lumea imediatului şi lumea de atmosferă. Acesta este personajul povestirii Strălucirea. Imaginea dominantă rămâne cea a părinţilor, unul lângă celălalt, cu dialogul reînviat din memorie.
În romanul Numele celuilalt, Jon Fosse scria: „şi eu îi văd stând acolo, nemişcaţi, par că stau ca într-un tablou, ca într-un tablou, ca într-o imagine pe care n-o pot uita niciodată, stau acolo îmbrăţişaţi, ca într-o imagine pe care o voi picta, îi voi scoate la suprafaţă şi îi voi picta şi voi scăpa de ei, aşa cum stau aici şi o să-mi amintesc şi o să-i pictez şi o să mă descotorosesc de imaginea lor, fiindcă acum parcă emană o lumină în locul unde stau îmbrăţişaţi, de parcă ar fi unul singur stau acolo, ca şi cum doi oameni ar fi unul şi întunericul se lasă peste ei ca zăpada, întunericul cade peste ei ca fulgii [...], şi cu cât se întunecă mai mult, cu atât mai multă lumină emană ei doi” (Editura Pandora, Bucureşti, 2022, p.41). Imaginea este a părinţilor, în aceeaşi atmosferă marcată de întuneric, peste care cad fulgii de zăpadă ce emană lumină, ca un tot, cele două jumătăţi de Început, iar protagonistul îşi dorea să scape de imaginea lor pentru că aduc în actualitate starea lui emoţională, de indecis, aşa cum scrie în povestirea Strălucirea: „Vin cât de repede pot, dar nu ştiu încotro s-o apuc, zic eu, şi mama zice că e tipic pentru mine, aşa am fost întotdeauna, zice ea, întotdeauna am făcut numai ce am vrut, niciodată ce a vrut ea, întotdeauna am ascultat doar de mine însumi şi o să se termine cum trebuia să se termine” (p.48), adică va avea o moarte strălucitoare, albă, o să moară de frig.
Ideea dublului şi ideea indeciziei apăruseră în romanul anterior, Eu este un altul, povestea a doi bărbaţi care trăiesc pe coasta de vest a Norvegiei, Asle, un pictor în vârstă, văduv care îşi rememorează fragmentar viaţa, şi un alt Asle, tot pictor. Ei constituie dublul, două versiuni ale aceleiaşi vieţi, ale aceluiaşi om.
În povestirea Strălucirea, Jon Fosse propune o nouă perspectivă, cea a conştiinţei proprii în spaţiu liminal, în timp liminal, într-un text de atmosferă, în care sunt identificate mărcile unei „Convenţii instituţionalizate” în legătură cu un univers circumscris spaţio-temporal, cu un fundament afectiv dublu conotat: o conotaţie euforică şi o conotaţie disforică. Aceste coordonate nu pot fi eludate, ele reprezintă arsenalul unei captivităţi, din care protagonistul vrea să evadeze, numai că drumul are un singur sens, iar „Vămile” sunt insurmontabile. Rămâne monologul său care uneşte cele două lumi şi imaginea de final a povestirii Strălucirea: toate personajele-nălucă se iau de mână şi îndeplinesc îndemnul făpturii strălucitoare să o urmeze: „şi apoi ne ducem după ea, încet, pas cu pas, răsuflare cu răsuflare, bărbatul în costum negru, cel fără faţă, mama mea, tatăl meu şi cu mine, mergem desculţi prin neant, răsuflare cu răsuflare, şi brusc nu mai rămâne nicio răsuflare, ci numai făptura strălucitoare, strălucitoare care luminează un neant care răsuflă, pe care îl răsuflăm acum, din dalbul său” (p.58). Lumea imediatului este transgresată în universul re-creat după mărcile convenţionale, şi, ceea ce este semnificativ, această nouă lume, a conştiinţei proiectate, este însufleţită, este un neant care răsuflă şi care dă suflu din strălucirea sa, din dalbul său. Este strălucirea regeneratoare, speranţa într-un alt destin dincolo de întunericul vieţii trăite, este precum imaginea din pictura lui Ivan Şişkin, un peisaj forestier cu Păduri din spate. Este un spaţiu liminal, cu lumină enigmatică, în care tăcerea devine un alt spaţiu, al revelaţiei conferind textului de atmosferă o ambiguitate fertilă.
Jon Fosse confirmă astfel că scrierile sale refuză orice interpretare singulară şi că traducerea lor în peste 50 de limbi este o dovadă a potenţialului simbolic pe care îl dezvoltă ca proză de atmosferă.