Istoria banilor mei

(fragment)

Traducere din italiană şi note de Mihai Banciu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2026

Melissa Panarello, născută în 1985 la Catania, s-a impus în literatura italiană la numai şaptesprezece ani, odată cu publicarea romanului Cento colpi di spazzola prima di andare a dormire (2003), devenit un fenomen editorial internaţional şi ecranizat doi ani mai târziu de Luca Guadagnino. În 2005 publică romanul L’odore del tuo respiro şi eseul In nome dell’amore, o scrisoare deschisă adresată fostului preşedinte al Conferinţei Episcopale Italiene, cardinalul Camillo Ruini, despre ingerinţa Bisericii Catolice în statul laic. În 2010 apare romanul Tre, iar în 2011 semnează pentru Sette, suplimentul Corriere della Sera, o serie de reportaje despre italieni şi sexualitate. În urma acestei anchete jurnalistice publică volumul In Italia si chiama amore, o radiografie a mentalităţilor din Italia contemporană. Tot din 2011 are o rubrică permanentă în săptămânalul Grazia. Îi apar apoi romanele La Bugiarda  (2013), Il primo dolore (2019) şi Cuori arcani (2020), prin care aprofundează preocuparea pentru universul feminin, relaţiile de familie şi felul în care experienţele intime ne modelează identitatea. În 2021 publică biografia Lisa Morpurgo – La signora delle stelle. În 2023 îi apare prima carte pentru copii, La Palla. În 2024 publică romanul Istoria banilor mei (Storia dei miei soldi; Humanitas Fiction, 2026), finalist la Premiul Strega în acelaşi an şi pentru care au fost achiziţionate drepturile de ecranizare de către o casă de producţie din Italia. În prezent, scriitoarea locuieşte la Roma împreună cu familia sa.

După un succes răsunător cu un debut la numai şaptesprezece ani, în noul său roman matur şi îndrăzneţ, Istoria banilor mei, finalist la Premiul Strega în 2024, Melissa Panarello îşi provoacă cititorii alegând un subiect cât se poate de incitant: banii.

La cincisprezece ani după rolul care a făcut-o celebră în ecranizarea unui roman, Clara T. o reîntâlneşte pe autoarea cărţii. Faima a dispărut, banii s-au risipit, iar din tânăra actriţă adorată de toţi a rămas o femeie care rosteşte doar atât: „Mi-ai putea lăsa zece euro?“. O întrebare care ascunde o copilărie frântă, un succes fulgerător şi un destin neaşteptat. Pe măsură ce Clara îşi deapănă povestea, scriitoarea descoperă în ea un dublu tulburător şi înţelege cât de fragilă este graniţa dintre triumf şi prăbuşire. Cu luciditate şi forţă, Melissa Panarello transformă această întâlnire într-un roman care pune sub semnul întrebării tot ceea ce credem că ne poate salva: succesul, notorietatea şi averea.

„Un roman despre noroc şi despre puterea de a nu ne lăsa doborâţi de partea lui cea mai crudă.“ (La Stampa)

„Istoria banilor mei ne răscoleşte şi ne obligă să privim către noi înşine.“ (Grazia)

„Melissa Panarello scrie direct şi necruţător despre dorinţele şi temerile unei societăţi care promite un succes de faţadă şi lipsit de substanţă, fără să vorbească vreodată despre preţul lui. Impresionând prin umanitatea profundă şi dezarmantă, Istoria banilor mei e povestea unui colaps personal într-o lume a starurilor «de unică folosinţă», unde faima ţine loc de bogăţie, iar valoarea celorlalţi stă în ceea ce posedă. Este o lume lipsită de empatie, în care oamenii devin simple mijloace pentru succesul altora.“ (Criticaletteraria.org)

„Fiul meu a sosit într-o perioadă în care am început să primesc lovituri. Încă din primele luni de sarcină, n-am reuşit să evit să mă gândesc la faptul că acel copil este într-un fel legat de ghinionul care m-a lovit. Ţi-am spus: la un moment dat, am fost convinsă că nu va mai trebui niciodată să-mi bat capul cu nimic, că voi putea să trăiesc din rentă, sau oricum foarte bine cu un efort minim, continuând să fac ceea ce făceam, filme importante; publicitate,Banii soseau fără să mă aplec să-i culeg şi, chiar dacă mă simţeam tot timpul goală pe dinăuntru, nu duceam cu mine oboseala, care din momentul acela a început să-mi apese umerii, gâtul, tot corpul, făcându-mă să îmbătrânesc cu cincizeci de ani. Uită-te la mine. Am încetat să mai folosesc creme hidratante acum cincisprezece ani, decât să folosesc Nivea,Prefer să par de carton. Frecventam centre SPA, făceam cure ayurvedice şi, chiar dacă mă plictisea să intru şi să ies din calidarium şi din frigidarium, o făceam pentru că după aceea mă simţeam mai bine. Învăţam yoga de la maestrul mexican Guru Dev Singh, care mi-a dezvăluit o meditaţie despre schimbare. Din când în când mai rostesc bolo ram, la ceva a folosit“, a unit vârfurile degetelor, deschizându-le şi închizându-le precum gura unui şarpe care îşi muşcă coada.

Clopotele au bătut ora 12:00, Matteo mă informase că va lua prânzul în oraş, iar eu, incapabilă să mă ridic, să gătesc şi să servesc masa, am comandat un poke prin Deliveroo. Clara l-a ales pe cel cu somon prăjit, eu unul cu pui. În timp ce aşteptam să sosească prânzul, s-a ridicat şi a început să se plimbe prin salon, observând. Obiectele şi mobilele nu au ajuns niciodată în casa mea din întâmplare, pentru că ar fi fost alese din lene ori din neatenţie, sau pescuite din mii de alte posibilităţi. Lucrurile mele povestesc mult mai mult decât reuşesc să spun eu însămi despre mine şi despre trecutul meu, şi nu sunt lucruri pe care le posed, ci un Horcrux în care am îngropat bucăţi din mine. Eu le aparţin lor. De aceea nu sunt geloasă pe obiecte, dar am fără îndoială un sentiment de ataşament. Iar când Clara a trecut în revistă mai întâi cu ochii, apoi cu buricele degetelor lemnul neted al mesei, raftul albăstrui al bufetului, scaunul înalt din fag al băiatului meu, a fost ca şi cum m-ar fi atins uşor şi pe mine, iar acest lucru m-a iritat. Până acum reuşisem să ne menţinem separate, însă acum, că se afla în casa mea, era ca şi cum deveniserăm din nou, ca în urmă cu mulţi ani, aceeaşi persoană. O fantomă a mea, cineva care aş fi putut foarte bine să fiu eu. S-a oprit în faţa bibliotecii în care ţineam împrăştiate nişte fotografii Polaroid, făcute vara cu Cosmo, una din pisicile mele, în prezent toate moarte, una cu mine, care căzuse de pe magneţii de pe frigider: aveam douăzeci şi unu de ani, fusese făcută pe vremea cărţii după care se turnase filmul în care jucase Clara. Eram îmbrăcată într-o rochie în carouri şi aveam părul prins la spate, cu mai multe straturi de gel,Era instantaneul pe care fotograful îl făcea înainte de a trece la fotografia propriu-zisă. Nu mă recunoscusem niciodată în fotografia aceea şi asta a spus-o cu voce tare şi Clara. A zis: „În anii aceia au pus pe noi ce-au vrut, iar noi i-am lăsat în pace. Ne-au machiat ca pe nişte păpuşi şi ne-au tratat ca pe nişte incompetente doar pentru că nu ne era ruşine să stăm goale. Am fost docile.“

M-am gândit, apoi i-am răspuns că pentru mine nu fusese aşa. Alesesem întotdeauna cine voiam să fiu şi cum doream să apar, iar a mă prezenta pe jumătate goală în reviste nu fusese un lucru care îmi crease probleme atunci şi nu îmi crea nici măcar acum, când ne gândim la timpurile acelea. Probabil a perceput acele cuvinte ca pe o judecată, căci poate sunau foarte asemănătoare cu ale celor care le reproşau anumitor femei că în tinereţe au dat dovadă de dezinvoltură, că se căiesc pentru alegerile nechibzuite şi că, după ani de zile, au avut tupeul să ceară chiar şi daune, colindând prin tribunale şi talk-show-uri. Ceea ce bunul-simţ îmi spune e că primul lucru pe care adulţii îl abandonează este curajul, care, atunci când eşti foarte tânăr, e foarte adesea orb, însă uneori se întâmplă să nu fie. Eu, cel puţin, am crezut mereu că nu am acţionat orbeşte, lăsându-mă dusă de mână acolo unde ceilalţi voiau să merg. „Eşti foarte naivă,De-asta îmi placi“, a spus Clara, fără să zâmbească; nu părea, dar era un compliment.

„Te-ai întrebat vreodată de ce te-am ales pe tine ca să îţi spun povestea mea? Puteam să cer acest lucru ori cui. Cunosc mulţi scriitori, Niccolň Ammaniti e prietenul meu, cu Francesco Piccolo eram vecină,Iar cu Elena Stancanelli mergeam mereu la masă. Nu vreau să te jignesc, dar poate că ei ar scrie mai bine cartea aceasta. Te-am ales pe tine fiindcă ai aceeaşi foame de dragoste ca mine, eşti o cerşetoare, cum sunt şi eu. Din acest motiv eşti pe cale să aduci pe lume un alt copil, o faci pentru a-ţi asigura un viitor fără singurătate. Prin urmare, dacă pozai în guępičre pentru şedinţele foto, nu o făceai pentru că erai curajoasă, ci fiindcă nu ştiai cum altfel ai fi putut să te faci iubită. Eşti o dobitoacă, exact ca mine, dar cum eu nu am nimic de pierdut, îmi spun acest lucru în fiecare zi. Ţie însă nu ţi-au spus-o niciodată îndeajuns.“

Primului compliment îi urmase cea dintâi lovitură de cuţit. Mă aşteptam. Sau poate speram acest lucru? Cu câtă nerăbdare aşteptasem confirmarea că eu eram cea bună, iar Clara cea rea? Jucam oare în piesa aceea în care eu apăream mereu în rolul fetei virtuoase, pe când ea era cea pierdută? De fiecare dată când o întâlneam eram mai puţin lucidă, nu mai înţelegeam bine cine sunt, iar asta pentru că, la urma urmei, avea dreptate: eram o dobitoacă, exact ca ea.

S-a oprit să privească acvariul cu trei peşti roşii pe care îl cumpărasem la sfârşitul verii, într-o după-amiază de disperare, când nu mai ştiam ce să mai inventez pentru a-l ţine ocupat pe fiul meu. Acvariul se află lângă perete, în faţa mesei la care lucrez chiar în momentul acesta. Câteodată îi observ şi eu, iar de când un prieten m-a asigurat că deoarece peştii roşii nu au memorie şi nu se plictisesc prea mult să parcurgă acelaşi traseu timp de aproape întreaga lor existenţă, fac acest lucru cu mai puţină anxietate. Mi se pare intolerabil tot ceea ce e coerciţie, iar faptul că sunt chiar eu temnicera acestor trei fiinţe vii mă face să mă simt foarte inconfortabil. Încerc să uit de prezenţa lor, chiar dacă îi aud cum mută pietricelele albe de pe fundul acvariului în căutare de mâncare, iar atunci mă ridic şi mă duc să fărâmiţez câteva mâini de hrană pentru peşti.  Nu pot permite să se simtă rău, să moară. În sinea mea, dintr-un motiv misterios, care are mult de-a face cu înclinaţia mea de a fi uşor impresionabilă, m-am convins că peştii aceia suntem noi trei, eu, Matteo şi Cosmo, şi orice li s-ar întâmpla, ni se va întâmpla şi nouă. Inclusiv din acest motiv vederea lor îmi provoacă o anxietate atât de mare, fiindcă am senzaţia că se gândesc că sunt liberi şi că prizonierii sunt cei de pe cealaltă parte a geamului, că prizonierii suntem noi, că distracţia lor suntem noi, că ne zbatem dansând melodii din Topolino ori bătându-ne cu săbiile de cauciuc în timp ce ascultăm Il Rock di Capitan Uncino.

Acelaşi lucru se întâmplase cu Clara. Fusesem tot timpul convinsă că ea era cea cu probleme, cea neajutorată. Abisul a fost să descopăr că poate nu e aşa.

Iar dacă până acum fusesem convinsă că o pot salva, acum mă convingeam că şi ea intrase în viaţa mea să mă salveze pe mine. Nu trebuia neapărat să ies din acvariu, dar cel puţin să îmi dau seama că sunt înăuntrul lui. Că eu sunt peştele care uită traseul şi merge înainte şi înapoi fericit, mişcând pietricele, intrând şi ieşind dintr-o mică amforă de răşină.

În clipa aceea s-a întors Matteo, uitasem că avea să se întoarcă la ora aceea. Deşi, cu câteva săptămâni mai înainte, îi trimisesem Clarei o fotografie cu mine şi cu fiul meu, iar în ziua aceea o făcusem chiar să vină acasă la mine din motive de forţă majoră – nu ştiam dacă sciatica mi-ar fi dat pace până la sfârşitul sarcinii şi, în general, îmi trăiesc mereu sarcinile ca pe nişte invalidităţi temporare –, nu voiam să dea buzna în viaţa mea şi doream să-mi protejez familia de ochii ei de vrăjitoare. Nu cunoşteam bine această latură a caracterului ei, din moment ce în povestirile sale se descrisese adesea drept victimă când a unuia, când a altuia şi nu cunoşteam cu adevărat nici natura şi nici amploarea răului pe care ea îl provocase celorlalţi, dar în sinea mea eram sigură că era capabilă de multă răutate, invidie şi ranchiună. Mă temeam că, fixându-şi privirea asupra micii mele fericiri, putea să-i facă rău. Şi era într-adevăr exact ceea ce tocmai se petrecuse, în câteva secunde reuşise să mă arunce în prăpastie fără să se căiască pentru ceea ce făcuse. Şi totuşi, în acelaşi timp, doream ca bărbatul vieţii mele, omul cu care îmi împărţeam zilele şi secretele, să cunoască persoana aceea care de câtva timp îşi însuşise o parte din dimineţile mele, când băiatul nostru era la şcoală, iar eu stăteam la masa lungă din casa noastră, spunându-i povestea ei. Să împărtăşesc cu Matteo întâmplările din viaţa mea e ceva ce mă umple de recunoştinţă şi am continuat să fac asta din prima zi. Şi totuşi, a împărtăşi faptele Clarei era ceva care mă speria, iar şi mai multă teamă îmi era să-i fac să se întâlnească. Aş fi preferat ca în ziua aceea să mă găsească în pat cu un amant decât pe canapea cu ea, cu colanţii ei lustruiţi şi negri, cu bluza bej, cu pungile violacee de sub ochi tot mai adânci.

El o cunoştea, îşi amintea de ea, fusese o imagine clară în adolescenţa lui. Ştiam că o femeie precum Clara nu avea asupra lui nici cea mai mică atracţie erotică, ochii ei, mai ales pe viu, l-ar fi înspăimântat, şi nu e tipul acela de bărbat atras de teama pe care i-o poate insufla o femeie. Prea stridentă şi tăioasă, i-ar fi adulmecat mirosul de fier şi s-ar fi întors în partea cealaltă, căutând liniştea. Prin urmare, nu gelozia era cea care îmi făcea de nesuportat o întâlnire a lor, ci senzaţia că răul şi suferinţa Clarei s-ar fi prins de el, contaminându-ne o dată pentru totdeauna. Fericirea este atât de rară, şi ştiam acest lucru mai mult ca niciodată după ce avusesem de-a face cu ea, încât nu voiam să tulbur seninătatea aceea pe care eu şi Matteo o construiserăm împreună. Fiindcă nu era ceva cu care ne pomeniserăm dintr-odată, norocoşi. Făcuserăm eforturi ca să obţinem liniştea, iar acum ne bucuram de roadele ei cu băiatul nostru, cu fetiţa aflată pe drum, cu casa care continua să se umple de obiecte şi de mobile pe care le alegeam aşa cum vrăbiuţele aleg rămurelele pentru cuib.

S-au salutat cu o strângere de mână, Clara şi-a lăsat privirea în jos şi i-am observat stânjeneala. Matteo, prin firea lui, nu invadează niciodată spaţiul privat al cuiva şi ştia că pentru mine Clara exact asta era. A ieşit din cameră, apoi din casă, cu scuza că trebuie să meargă la cumpărături. Mi-am dat seama însă că era tulburat, dar nu era cazul să aprofundăm în acel moment.

În sfârşit a sosit şi prânzul nostru. „Primul care a căzut a fost fratele meu. Nu-şi mai revenise după despărţirea părinţilor noştri, după plecarea mea şi nu-i fusese niciodată clar care era destinul lui. Fratele meu era un om fără Dumnezeu. De luni de zile nu se ducea la şcoală şi începuse să frecventeze o femeie mai mare decât el, căsătorită, lăsând-o gravidă. Era soţia tânără, adică minoră, a unui individ în arest la domiciliu, iar când familia a descoperit acest lucru, s-a dezlănţuit iadul. Bărbaţi în combinezon de cauciuc au intrat în casa maică-mii şi au distrus cu bâtele tot ce le-a ieşit în cale. Însă nu îi găsiseră pe cei doi, care în momentul acela erau plecaţi. Mama l-a alungat de acasă: avea şaisprezece ani. I-a dus valizele în faţa casei lui taică-meu, unde locuia cu noua lui parteneră, şi l-a lăsat acolo să-şi inventeze viitorul. Tatăl meu nu avea destul spaţiu, i-a găsit un mic apartament vizavi de al lui, cu o grădină, şi în fiecare zi îi ducea peştele şi carnea pentru friptură. Orazio era deprimat şi trăia ca o gospodină din anii patruzeci. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fata căsătorită, ştiu sigur că a avortat. Fratele meu a supravieţuit, nemaieşind niciodată din casă şi spălându-şi rufele numai la maşină. Nu ştiam cum să îl ajut, de când plecasem îmi pierdusem familiaritatea cu el şi, chiar şi atunci când îi vorbeam, mi se părea că vocea mea era diferită, ceva se rupsese în noi toţi, şi chiar dacă ar fi putut fi reparat cumva nici unul dintre noi nu avea instrumentele potrivite pentru a o face. A venit să mă viziteze într-o zi de început de ianuarie, l-am dus să mâncăm într-o cârciumă, apoi a vrut să meargă să-şi cumpere o geantă Gucci, dar nu pentru o femeie, pentru el, ceea ce nu mi s-a părut ciudat, pentru că îmi fusese întotdeauna limpede că fratele meu era omul cel mai nonconformist pe care îl cunoscusem vreodată, deşi nu era un rebel. El, fiind unul fără destin, era şi unul fără reguli. Nu îi fuseseră date şi nu şi le crease niciodată. Putea să se machieze şi să meargă cu o poşetă pe braţ şi, în acelaşi timp, să se culce cu nevasta unui mafiot: aşa era. A rămas la mine o zi şi jumătate, mi-a vorbit despre un prieten de-al lui care începuse să realizeze întâlniri via webcam şi care, se pare, câştiga bine. Eu aveam mintea blocată din cauza lui Pietro, care nu era niciodată acasă, din cauza castingurilor până noaptea târziu şi a cantităţilor uriaşe de mini DV-uri care se adunau în dulapul roşu din capătul culoarului; noaptea visam că îl deschid şi că sunt îngropată, că mor sub el. Ca atare, n-am dat prea mare atenţie cuvintelor lui Orazio.

Dimineaţa, Pietro ieşea cu cardul meu pentru a merge să cumpere seminţe pentru păsări pe care le împrăştia prin parcurile din Roma. Spunea că în felul acesta papagalii, care împânzeau de-acum crengile,Aveau să continue să se înmulţească, aşa cum dorea el, la fel şi drogaţii, pentru că seminţele acelea de cânepă deveneau plante de marijuana, iar câteva reuşeau să facă fructe. Generozitatea este cel mai personal lucru, mie îmi plăcea felul său de a se îngriji de ceilalţi fiindcă era autentic, se dedica numai lucrurilor care-l interesau, fără nicio prefăcătorie: păsări şi disperaţi. Când a început să locuiască în mod permanent în casa mea, am încetat să mai frecventăm barul Tucci, deoarece avea în minte să facă un film cu oameni reali, întâlniţi noaptea prin oraş. Erau bipolari, schizofrenici, pictori în acuarelă, sculptori, poeţi ignoraţi, şi îi aducea acasă sau mergeam noi acasă la ei, sau la orice-or fi fost, uneori garaje, barăci, alteori castele în Apenini. Era o lume de care nu reuşeam să mă pasionez, îmi era doar frică de ea. Oameni care trăiau la marginea societăţii fără ca măcar să ştie acest lucru, pentru că erau prea ocupaţi să aleagă nuanţa de culoare potrivită pentru o pânză şi se frământau săptămâni în şir din cauza unui vers recitat prost într-o cârciumă din San Lorenzo, în timp ce îşi pierdeau tălpile pantofilor pe piatra cubică din Campo de’ Fiori, şi nu ştiau, şi nici măcar tu nu aveai să ştii vreodată, dacă erau bogaţi ori săraci, pentru că locuiau în case părăginite din centru, fără lumină de dimineaţa până seara, sau pentru că moşteniseră halate luxoase şi bijuterii Art Déco şi nu mâncau de săptămâni. Petreceri peste petreceri, vin şi iar vin, mâncarea pe care o mâncam era vânatul înghesuit în congelatorul din casă, pene de fazani pe care le găseai în pahare sau în vasul de toaletă. Fazan cu struguri, porumbel marinat, tocăniţă de iepure, trei boabe de rodie în cupa de şampanie. Eu plăteam totul, întotdeauna. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să îi cer lui Pietro să contribuie, şi nici lui să se ofere. Era la mine acasă printr-un şantaj implicit, fiindcă, dacă trăia cu mine, nu se putea duce să se culce cu altele. Să-l am în preajmă îmi permitea să-l controlez, însă el scăpa mereu de controlul meu, fiindcă sosea cu întârziere la întâlniri şi avea telefonul închis sau nu răspundea, iar dacă pe de-o parte ştiam că aveam de-a face cu un aiurit care uita să şi-l încarce, pe de alta mă temeam că era prea şmecher. Eram în cursă. Plângeam mereu.  Cocaina, pe care o trăsesem întotdeauna fără prea multă convingere, a fost înlocuită cu mai distractiva marijuana, care mă făcea să râd de tâmpenii. Însă, dacă eram tristă, iar în momentul acela chiar eram, servea drept cutie de rezonanţă şi mă redescopeream nefericită cum nu fusesem niciodată în întreaga mea viaţă. Fără nicio speranţă, fără niciun viitor.  Şi totuşi, nu încetam să fumez împreună cu Pietro, care însă nu părea să sufere nicio schimbare, era mereu vioi, avea tot timpul un proiect irealizabil de îndeplinit, când era beat sau drogat îl recunoşteam după firele de păr îndreptate spre cer şi cum îşi mişca mâinile precum papa. «Proiectantul.»

Într-o seară, la teatru, în timpul unui spectacol regizat de el – singura muncă adevărată pe care l-am văzut făcând-o, plătită, însă pe care începuse să o pregătească cu trei ani înainte de a-l cunoaşte – stăteam lângă un prieten de-al lui, un poet schizofrenic, convins că vorbeşte cu un agent secret belgian. Îl auzeam şuşotind, îi vorbea ca şi cum era acolo, lângă noi, şi m-am convins şi eu de asta. Am avut primul meu atac de panică, o mantie care cobora peste mine, mă acoperea şi nu îmi îngăduia să mă mişc. Eram pe cale să înnebunesc şi eu. M-am dus în culise la Pietro, neştiind bine nici eu cum reuşisem, totul în jurul şi în interiorul meu era rarefiat, era ca şi cum aş fi putut apuca aerul cu degetele, se desprindea în fire lungi. Mi-a spus că trebuia să continue să urmărească reprezentaţia, chiar era supărat pentru că nu rămâneam să-i văd spectacolul, şi a chemat-o pe maică-sa, care a venit să mă ia.

Când eu şi Josephine am ieşit din teatru, ea a rămas o clipă să mă fixeze, apoi a dat verdictul: „Eşti însărcinată. Acum va trebui să eviţi carnea crudă, să speli bine salata şi să nu faci prea multe eforturi”.

Am urcat în maşină, iar eu tremuram.

Două dimineţi mai târziu am descoperit că nu avea dreptate, nu eram însărcinată. Am rămas însă la ea acasă, aveam nevoie de cineva care să aibă grijă de mine, nimeni nu mai făcuse asta de ani de zile, poate nimeni n-o făcuse vreodată. Pe mama aproape nu o mai auzeam, simţeam o ranchiună teribilă împotriva ei, fiindcă se debarasase de fratele meu în cel mai prost moment al vieţii lui şi pentru că tot ceea ce ar fi vrut să facă nu făcuse, nu terminase niciunul dintre toate proiectele începute şi continua să-mi ceară bani şi atenţii pe care eu nu voiam şi nu mai ştiam să i le dau. Însă în zilele acelea i-am telefonat; tonul cu care a răspuns era cel al unui om mult prea ocupat ca să stea să te asculte, foarte rece pentru că o ţinusem la distanţă. I-am spus că stăteam în casa mamei lui Pietro, a rămas tăcută, am simţit cum un cuţit îi străpunge pieptul. Nu suporta să fiu a unei alte mame. Numai ea mă putea iubi, ori tortura.