Apariţia unui volum semnat de Mircea Mihăieş reprezintă întotdeauna un eveniment editorial. Fie că scrie despre fenomene culturale debordante, aflate la graniţa fluidă dintre Pop şi High Culture (literatura policier a lui Raymond Chandler, cântecele lui Leonard Cohen, benzile desenate cu piratul Corto Maltese ale lui Hugo Pratt), fie că revizitează canonul elitist, proza de vârf a modernismului anglo-american (William Faulkner, James Joyce, Virginia Woolf), criticul şi istoricul literar, eseistul Mircea Mihăieş revelează o uriaşă putere de cercetare/ documentare şi o extraordinară pasiune analitică. După trilogia dedicată lui Joyce, însumând mii de pagini, o altă personalitate literară, de data aceasta feminină, l-a atras în teritoriul fascinant al vieţii şi al operei sale (în cartea de debut, De veghe în oglindă, îi rezervase şi celebrei sinucigaşe un capitol). Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă este o încercare de a pătrunde în arcanele unei minţi definite, deopotrivă, de splendoare şi de tulburare, de creaţie şi de suferinţă. Navigatorul sau interpretul devine un soi de Ulise captiv pe insula fabuloasei Circe. Va reuşi el să învingă farmecele vrăjitoarei şi să prezinte o mărturie lucidă a unei dificile călătorii hermeneutice în vortexul mental al Virginiei Woolf?
Cele aproape 900 de pagini ale cărţii dovedesc nu numai curajul, ci şi tenacitatea unui experimentat investigator literar, care nu se lasă pradă seducţiei până la pierderea judecăţii critice echilibrate. Se simte în tonalitatea lui Mircea Mihăieş înţelegerea umană, compasiunea faţă de problemele psihice ale unei scriitoare admirabile, ba chiar o anumită tandreţe, pe alocuri, dar nu există, în demersul său, nici capitularea necondiţionată şi oarbă a îndrăgostitului maniac, nici escamotarea adevărurilor istorice factuale sau fluturarea ipotezelor radicale, proprii abordărilor ideologizate (Virginia Woolf fiind, fireşte, şi un icon al feminismului, n-a scăpat de asemenea feluri reducţioniste de analiză). Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă este o biografie insolită a Virginiei Woolf, dar, mai ales, a „Personajului” Virginia Woolf (fiinţa de hârtie, cea luminată sau umbrită în/ de scris), înrămată în teoria psihodramei. Psihodrama, aşa cum a conceput-o psihiatrul Jacob Levy Moreno, era o metodă spectaculară, prin joc dramatic improvizat, de exorcizare a neliniştilor şi nevrozelor unei populaţii zdruncinate psihic de ororile Primului Război Mondial. Psihodrama s-a constituit, astfel, într-o formă de psihoterapie de grup modernă. Mircea Mihăieş consideră că toată bibliografia secundară, non-ficţională, în speţă, literatura diaristică şi memorialistică a Virginiei Woolf şi, totodată, a Grupului Bloomsbury, a funcţionat ca o psihodramă sui generis. Îndeosebi înfiinţarea Memoir Clubului (născut „În 1920, la iniţiativa lui Mary MacCarthy, având drept ţel constituirea unei arhive de mărturii personale, cele mai multe legate de activitatea Grupului Boomsbury”) a creat cadrul propice autodezvăluirilor, impromptu-urilor, aspectului performativ, într-un ritual interactiv de confruntare psihologică (psihodrama este diferită de psihanaliză, dar presupune aceeaşi menire taumaturgică). Scrierile confesive pun în scenă „Un spectacol ce a coincis cu biografia factuală şi spirituală a autoarei. Parcurgându-le, cititorul devine parte dintr-o psihodramă policentrică. Altfel spus, el e şi martor, şi actant, şi regizor, şi judecătoendr în fiecare din episoadele ce compun o uriaşă reţea de sensuri şi sentimente. Lectura se substituie psihiatrului ca atare, fiind elemental capabil să dea sens mărturiilor adeseori şocante ale suferinţei, disperării şi atracţiei morţii”. În cazul Virginiei Woolf, metoda practicată involuntar a psihodramei eurilor scriptice, a „Egourilor auxiliare”, nu a dus la vindecare, nimic nu a putut-o salva din gheara demonilor conştiinţei şi a propriei energii autodistructive.
Structura volumului lui Mihăieş urmăreşte traseul biografic (formativ şi creativ) al Virginiei Woolf, combinat cu o istorie culturală a Grupului Bloomsbury (mergând până la frăţia „Apostolilor” de la Cambridge), sfârşind cu anatomia „Celor patru sinucideri” (trei tentative şi suicidul propriu-zis), numite aşa tocmai pentru că interpretul le vede ca pe nişte morţi şi renaşteri simbolice: „După fiecare din aceste acte de-o înspăimântătoare brutalitate, ea a devenit o altă persoană. (…) E vorba de o modificare calitativă, de o alterare stranie a felului ei de a fi în lume”. Iar „Teza principală este că la Virginia Woolf tentativele de sinucidere nu au de-a face direct cu boala, cu momentele de acutizare a acesteia, ci cu o teamă constantă că se va îmbolnăvi şi că nu va putea face faţă ororilor fizice şi psihice prin care ştia că va trebui să treacă din nou”. Această teză, a angoasei autodevoratoare a bolii, este susţinută şi de mărturisirile din scrisorile de adio, dar şi de faptul că însemnările de jurnal de dinaintea ultimei încercări, reuşite, de a-şi lua viaţa nu anunţă tragedia finală, nu sunt ilustrarea vreunei degringolade psihice violente, deşi se pot menţiona diverşi factori potenţatori ai colapsului mental: oboseala, depresia, războiul, moartea unor fiinţe dragi, spaima de îmbătrânire, pierderea cititorilor în contextul conflagraţiei mondiale ş.a. Probabil că s-a întâmplat aşa cum concluzionează Mihăieş: absenţa semnelor dezastrului, aparenta acalmie se datorează faptului că trăirea efectivă şi redarea scripturală nu sunt întotdeauna congruente. În realitate, nimeni nu poate da un răspuns precis legat de motivul concret al sinuciderii, dacă a fost un efect nebulos al bolii ori o decizie lucidă, ca o formă de sacrificiu spre eliberarea tuturor, a ei – din caruselul nebuniei, iar a familiei, în primul rând, devotatul Leonard – de responsabilitatea îngrijirii permanente. Cert este că maladia psihică a existat (în ciuda curentului negaţionist şi mistificator al unora dintre fanii acestei mari „Preotese” a Republicii Literelor), chiar dacă diagnosticul nu purta atunci numele de tulburare bipolară (ci maniaco-depresivă). De-a lungul volumului, criticul înregistrează însă o întreagă simptomatologie a crizelor psihice, precum şi un portret-robot al sinucigaşului, pendulând între entuziasm şi disperare, între obsesii macerante şi lipsă de speranţă. La Virginia Woolf, se reţine şi anorexia nervoasă (în perioadele de prăbuşire refuza să mănânce), dar şi „servitutea voluntară” a scrisului, care, pe de o parte, o extenua psihic, pe de altă parte, îi procura o fericire intensă, copleşitoare şi dădea un sens existenţei sale chinuite. Pe lângă perseverenţa suicidară, prozatoarea a urmărit şi fantasma androginică, şi visul auto-construcţiei identitare, şi ţelul cuceririi independenţei, în nesfârşitul război cu sine şi cu lumea în manifestările ei de patriarhalism, convenţionalism, militarism etc.
Virginia Woolf, cu personalitatea ei contradictorie, deopotrivă austeră şi mondenă, sobră şi răzvrătită, misterioasă şi expansivă, retractilă şi efervescentă, timidă şi frivolă, tiranică şi empatică, cinică şi comprehensivă, fragilă şi corozivă, cu inteligenţa ei devastatoare, cu sensibilitatea ei incandescentă, cu spiritul ei contestatar şi ironic, cu traumele copilăriei şi adolescenţei (moartea timpurie a mamei, abuzurile cel puţin emoţionale ale fraţilor vitregi), cu relaţiile intime şi sociale sinuoase (cu membrii unei familii numeroase şi disfuncţionale, cu prietenii nonconformişti, libertini din cercul Bloomsbury, mulţi dintre ei homosexuali, cu soţul Leonard, gardianul programului de protejare a sănătăţii psihice, cu femeile providenţiale ale destinului său, cu scriitorii timpului), cu bisexualitatea mentală (şi nu numai) ori curiozitatea cotropitoare, poate fi privită ca diamantul reflectat în zecile de oglinzi scriptice, din genurile (auto)biograficului şi ale criticii şi istoriei literare, pe care le parcurge şi le analizează cu acribie Mihăieş. În acest labirint de reflexii, ferestre, portaluri, voci, unghiuri diverse (criticul adoptă el însuşi multiplicarea punctelor de vedere, ca în romanele autoarei), străbătut spre conturarea unui portret viu şi complex al Virginiei Wolf, o importanţă majoră ocupă moştenirea intelectuală paternă a victorianismului (Leslie Stephen a fost un cărturar al vremii), laboratorul de idei, dezbateri, controverse al Grupului Bloomsbury (o comunitate intelectual-artistică eteroclită şi originală, formată din individualităţi remarcabile în diferite domenii de activitate), cu medierea filosofiei lui G. E. Moore din Principia Ethica (pluralismul etic şi eclectismul estetic) şi rolul de catalizator creativ al Post-Impresionismului promovat de Roger Fry. Dincolo de radiografia minuţioasă a scrierilor Virginiei Woolf (jurnal, memorii, cronici, eseuri, corespondenţă, tangenţial, şi romane sau povestiri), pentru a înţelege subteranele unei minţi excepţionale şi răvăşite de boală, volumul lui Mihăieş oferă şi o utilă arheologie culturală a Grupului Bloomsbury şi a acelei frumoase La Belle Époque britanice, a modernismului „Aristocratic” şi a mutaţiilor mentalitare din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Cu o carieră solidă şi strălucitoare în domeniul umanioarelor, Mircea Mihăieş nu mai are nevoie nici de confirmări, nici de punctaje în vreo grilă universitară, de aceea el scrie din plăcere şi cu plăcere. Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă se citeşte ca un incitant „Roman” critic, autorul având şi har de povestitor, nu doar competenţe de analiză şi interpretare. Mai multe perspective de studiu, diacronică, metacritică şi hermeneutică, se împletesc în mod natural şi inteligent. În plus, e aici şi o bucurie molipsitoare a libertăţii (libertate la care a tânjit toată viaţa ei şi Virginia Woolf), în ciuda disecţiei unui destin uman nefericit, dar totuşi literar victorios. Pentru că Mircea Mihăieş nu mai trebuie să dovedească profesional ceva, nu e prizonierul vreunei agende ideologice şi are, cu siguranţă, „O cameră” doar a lui, unde poate scrie în tihnă şi în deplină libertate despre ce doreşte şi oricum pofteşte. Nu numai existenţa Virginiei Woolf, ci şi a altor creatori poate fi rezumată în două cuvinte: căutarea libertăţii, literal şi în toate sensurile.