Am recitit povestea lui Hauff despre califul barză (publicată pentru prima oară la Stuttgart, în Almanahul basmelor pentru anul 1826) şi m-am gândit la sumedenie de chestii. Totul pleacă de la un coropcar la care califul găseşte o pulbere fermecată şi o hârtie cu o scriere indescifrabilă, obţinute cândva la Mecca. E chemat atunci, de la marea moschee, un învăţat, pe care califul îl pune în temă: „Iată scrierea aceasta; citeşte-o! De vei şti s-o dezlegi, te voi răsplăti cu straie noi, de sărbătoare, iar de nu, vei primi douăsprezece palme şi douăzeci şi cinci de lovituri la tălpi, căci atunci în zadar ţi s-ar mai spune Selim cel învăţat” (dau citatele din basm în trad. Irina Vlad, 1960). Un pasaj frisonant pentru oricine a purces să facă vreodată o traducere! Şi un diagnostic destul de dur al condiţiei de intelectual: fie ştii totul, fie eşti un impostor. Cărturarul nostru din Bagdad recunoaşte însă limba latină – scăpând astfel de bătaie, reţinem acest aspect – şi tălmăceşte hrisovul. Voi reveni la importanţa acestei teme în opera lui Hauff.
Până atunci, califul şi vizirul aleg să se preschimbe în berze, cu ajutorul pulberii şi rostind cuvântul magic mutabor (în latină – „Voi fi transformat”), extras cu dibăcie de Hauff de prin tratatele de alchimie. Adesea, Hauff agregă motive din O mie şi una de nopţi, iar pentru povestea noastră, le ia în special din Regele papagal, pe care o ştia în traducerea germană a lui Habicht (1825; de observat că Regele papagal nu a fost reţinută drept canonică în marile ediţii ale Nopţilor). Însă mutabor e o contribuţie personală. La fel, această prevedere: „Dar fereşte-te să râzi în timpul cât ai înfăţişarea de lighioană, căci vorba fermecată piere de îndată din mintea ta şi rămâi cu chip de jivină”. Bietul cititor adult, blestemat să-şi pună tot felul de întrebări exegetice în loc să se bucure de basm, trebuie neapărat să reflecteze: dar care e problema cu râsul?! O fi faptul că râsul e o rezervă secretă de umanitate, şi deci a începe să-l practici şi ca animal înseamnă a te instala definitiv în noua condiţie, tăind orice punţi de întoarcere? Sau poate faptul că a râde înseamnă a nesocoti gravitatea ritualului şi a vrăjii, adică a fi cu minţile în altă parte, în loc să păstrezi încordarea cuvenită pentru lucrul extraordinar, care, iată, în sfârşit ţi se întâmplă? Califul şi vizirul nostru încep, evident, să râdă, aşadar rămân berze, dar acest ghinion se dovedeşte, la fel de evident, un noroc, pentru că întâlnesc o bufniţă, care era de fapt o splendidă prinţesă indiană, şi ea mutaborizată, şi aşa mai departe.
Dar nu e nevoie de detalii – vă amintiţi Basmele lui Hauff. Povestirile în ramă de acolo – fiecare om din caravană spune una la fiecare popas – creează o societate a povestitorilor în care totul este comunicabil şi deci rezolvabil, „O utopie a libertăţii”, cum a fost numită, în care identitatea modernă (suntem în treimea de secol care urmează Revoluţiei franceze) se poate obţine în principal prin educaţie, care are loc mereu la contactul între două culturi. E drept că aceste basme nu mai sunt considerate azi ale copilăriei, ci ale pubertăţii, dezbătând o identitate adolescentină instabilă. Mort la nici 25 de ani, Hauff e un romantic târziu care vrea să corecteze pedagogic, folosind ca pretext un joc specular „Oriental”, burghezia Biedermeier. Are în comun cu E.T.A. Hoffmann stilul basmului realist (Wirklichkeitsmärchen), dar macabrul şi straniul de-acolo tind să fie înlocuite de un neo-umanism herderian. Umbra politicului şi a cenzurii se întinde ici-colo, iar în tâlharul Orbazan recunoaştem, poate, figura ambiguă, titanică-demonică, a lui Napoleon.
Ca să mă întorc însă la ideea de traducere: cercetătorii au identificat aproape 50 de aluzii la traduceri şi traducători în opera lui Hauff. Într-o schiţă numită Cărţile şi lumea lecturii (1826), el trimite satiric la un anume profesor Lux care tocmai se ocupă să inventeze o maşină cu aburi care să înţeleagă franceză, engleză şi germană, ca să nu mai fie nevoie de oameni pentru traduceri... Descrie de asemenea, probabil criticând o editură din Zwickau, ceea ce etichetează drept „Fabrică de traduceri”, unde zilnic se traduce o carte întreagă. Fabrica funcţionează cu 30 de angajaţi care trebuie să producă fiecare zilnic „Traducerea brută” a unei jumătăţi de coală tipografică din Walter Scott. Aceste traduceri la prima mână, conform diviziunii muncii, ajung apoi la cei 4 stilişti ai fabricii, care le confruntă cu originalul englez şi fac ajustări. Mai lucrează acolo şi doi „Lucrători poetici” (aşa îi numeşte Hauff), care traduc motto-urile capitolelor şi poeziile care apar în text. (Adaug şi că, în aceeaşi schiţă, Lesewelt, Hauff spunea că „Tovărăşia cărţilor rele este adesea mai primejdioasă decât tovărăşia oamenilor răi”).
Condiţia traducătorului îl preocupă pe autorul nostru în acei ani. Găsim undeva: „Să ne întrebăm acum dacă un om care poate pretinde, fie şi cât de cât, la o oarecare reputaţie, ar vrea să treacă drept traducător”. În altă parte: „Cine nu cârpăceşte în ziua de azi câte ceva în literatură? […] Mai demult mi-am încercat puterile ca poet, dar mi-am dat destul de repede seama că nu cânt pentru nemurire. Am coborât, aşadar, cu câteva tonuri mai jos şi am tradus pentru iubitul public german opere nemuritoare ale naţiunilor străine.”
Acum, nu ar avea sens să criticăm traducerile lui Hauff în româneşte, care şi-au bucurat atât cititorii. (Deşi cine zice că textul unui basm poate fi tradus mai liber, sau eventual chiar disneyzat din mers? Traducerea Irinei Vlad, reeditată frecvent, alege să dea califului numele mai logic, nu-i aşa?, Raşid, deşi în original e Chasid, dar măcar nu introduce în text diferite concepte neaoşe ca Statu-Palmă-Barbă-Cot sau Cosânzeana, cum făcuse echipa lui Sadoveanu care îl tradusese în 1931). Mai bine să le criticăm pe cele în alte limbi. Coropcarul pomenit chiar la început e descris, în textul lui, drept „Un grăsan scund, arămiu la faţă, îmbrăcat în straie ponosite şi care ducea o besactea”. Una din cele mai circulate traduceri în engleză, apărută în 1862 la Ward, Lock & Co (Londra) şi reeditată apoi, extinde arbitrar acest pasaj, adăugând că el era „Evreu”, cu doar „Doi dinţi galbeni hidoşi” şi zâmbetul lui era „Cea mai înspăimântătoare grimasă”. Nu sunt multe cuvinte în plus, dar care atârnă greu, şi în orice caz sunt suficiente ca să bage groaza în orice autor la gândul că textul lui în altă limbă depinde integral nu numai de competenţa lingvistică, dar şi de onestitatea traducătorului.
Basmele lui Hauff sunt printre puţinele basme culte, de autor, care treptat au intrat în conştiinţa cititorilor drept basme populare autentice. Ce compliment mai mare îţi poate face publicul?