acasă caută arhivă despre noi redacția contact

Scriitorii faţă cu gelatina literară

de Nicolae Prelipceanu

Rândurile care urmează pornesc de la o convorbire pe WhatsApp cu un prieten, regretând amândoi evoluţia în jos, din ce în ce, a lumii căreia ne alăturaserăm, cu zeci de ani în urmă. Personal, îmi aminteam de criteriile de considerare, nu de selecţie, a scriitorilor, cu care lumea literară se opunea, poate, celor ale unei cenzuri, provenite, desigur, din alte zone, murdare, ale aşa-zisei politici. Adică, ce s-o mai tot dăm când pe-o parte, când pe alta, cele impuse emanau din zona partidului unic şi a pretenţiilor sale de putere conducătoare. Ei, şi când ne-am trezit la libertate, gata cu criteriile supravieţuirii prin gândire şi transcriere onestă a gândurilor. Aşa, pe nesimţite, asocierea într-o uniune de creatori a devenit ambiţie, apoi interes pentru câteva mici avantaje financiare sau vreo stimă locală. Cei rămaşi, care nu se grăbiseră să se ducă după Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Constanţa Buzea, Marius Robescu, Nichita Stănescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Daniel Turcea şi alţii, şi alţii dintre cei mai iuţi de soartă se topesc încet-încet în masa gelatinoasă a veleitarilor interesaţi şi adesea agresivi. Adică noi de ce nu?! Şi, într-adevăr, aşa e: ei de ce nu? De ce nu toată lumea egală, toţi într-unul şi unul în toţi? Ce atâta elitism!

Pare mult mai accesibil terenul literar decât altele, cum ar fi cel de fotbal, unde sunt milioane de specialişti pentru fiecare Messi, Mbappé sau Haaland. Greu de înţeles că nu e aşa. Nici acolo, nici aici, unde specialiştii vor să se substituie direct jucătorilor. E de înţeles dorinţa de a ieşi din rândurile anonime ale lumii cenuşii, ea e, poate, şi motorul care-i mână în luptă şi pe cei care reuşesc, dar trebuie să pricepem că există şi talent, şi cunoaştere în profunzime a valorilor stilistice ale cuvintelor şi multe altele.

Cei care afirmă că vor reface asocierile literare sunt pândiţi de două pericole sau posibilităţi, ca-ntr-un banc repetat mereu de alt „Grăbit”, Laurenţiu Ulici: una ar fi să continue aşa, cu membri mai mult materialmente interesaţi decât scriitori, şi alta, să întinerească asocierea, printr-o strânsă abţinere de la primirea filantropică a oricui o cere. Bun, să vedem dară, vorba lui Marius Chicoş Rostogan, ce se întâmplă într-un caz şi ce se întâmplă în celălalt. Mai întâi, totuşi, trebuie menţionat faptul că în aceeaşi asociere există şi scriitori care se încăpăţânează să păstreze, pe cât pot, şi un nivel de literatură autentică. Dar ei mor – nu că partida cealaltă ar fi nemuritoare, dar ea se eternizează mai uşor, pentru că acolo numele ajung să nu mai conteze, şi la dispariţia unuia îi iau locul alţi vreo zece, ca-n cântecele războinice de altădată – şi moartea lor lasă loc diluării valorilor din jur.

În ipoteza cealaltă, a întineririi, părţile din gelatina non-valorii care populează azi asocierea asta, muritoare şi ele, cum spuneam, sunt înlocuite de gelatina mai tânără şi mai agresivă decât cea dinainte. Aici, scriitorii de capul lor, adică preocupaţi încă de valoarea literară, de estetica literaturii lor, de adâncimea gândului lor, se ţin departe de a fi asociaţi cu mulţimea celor care alcătuiesc gelatina sus-numită. Aşa cum şi cei care nimeriseră în asocierea respectivă pe vremea când mai erau mulţi autentici pe-acolo şi când aceştia se bucurau de consideraţia datorată valorilor. Acum însă, când autenticul se scufundă treptat în masa gelatinei de veleitari, nu mai cadrează, nu-i aşa?, să mai fii luat drept unul de-acolo.

Aşa-zisa refacere a Uniunii Scriitorilor se transformă în cele din urmă într-o refacere a gelatinei, cea veche este înlocuită, treptat, cu una nouă, pentru că, se speră, de la asta nouă, mai poţi aştepta ceva, vreo surpriză, în timp ce aia veche, ducă-se... Niciun iepure care ar mai fi pe-acolo nu mai poate sări...

Câţiva scriitori care gândesc şi scriu singuri, fără ajutoare de niciun fel, nici ale unor locuri comune răsuflate de mult, cum ar fi celebrul aforism (sic) al lui Guţă Popândău: „Iubirea e un lucru foarte mare” (v. Topârceanu), mai rămân şi în această zonă, regretând aruncarea la gunoi a bibliotecii de la Casa (fostă a) Scriitorilor de la Neptun de către nişte administratori care, precum mulţi din lumea de azi, îşi imaginează că proprietatea pe care sunt angajaţi să o administreze e proprietatea lor. Mulţi dintre cei care se grăbesc încă spre vechea gelatină literară mai cred că dacă eşti înscris acolo devii scriitor. Necum că ar mai fi şi altele necesare.

Gelatina stă la pândă, fiţi atenţi, fiţi vigilenţi, nu vă lăsaţi păcăliţi! În fond, cetăţenii care, vorba cuiva de altădată, „Întristează hârtia” se împuţinează, nu de alta, dar acum e ceva mult mai vast de întristat, desktopul. Şi dă-i, şi scrie, „Numai scrieţi”, cum spunea Heliade Rădulescu, în cu totul alte vremuri. Acum însă, într-o ortografie schimbată, ar mai trebui scris şi „Nu mai scrieţi”.

Ca să revin la cele două posibilităţi ale bancului preferat de Laurenţiu Ulici, vă asigur că, până la urmă, nu mai rămânea decât una. Preferabil să nu se ajungă la ea.

❖ ❖ ❖