2026 este un an editorial excelent pentru Răzvan Voncu – adică, pentru cel care este purtătorul uneia dintre cele mai pregnante şi mai rafinate voci critice de la noi din ultimele decenii. Poate cea mai pregnantă de azi. Cronicarul literar in charge de la România literară a publicat în acest an nu mai puţin de trei (noi) titluri. Fiecare dintre acestea – foarte incitante. Să nu uităm nici acest detaliu: Răzvan Voncu are multiple legături, afectiv-formatoare – majoritatea preuniversitare, să le spunem aşa – cu Craiova.
Trei cărţi, aşadar. Trei mari direcţii tematice. Trei zone literarare preţioase.
***
Răzvan Voncu e, o ştie întreaga comunitate literară de la noi, şi un foarte bun istoric literar, excepţional şi rafinat cunoscător de literatură veche şi foarte veche – atenţie: nu învechită! – de la noi. Caleidoscop medieval (Editura Universităţii de Vest din Timişoara, în remarcabila colecţie Aula Magna de aici) reprezintă un elaborat şi elegant argument recent(issim) pentru afirmaţia imediat anterioară. Un argument, în sensul generos al termenului; adică un potpuriu impresionant de argumente individuale/ punctuale – pentru că toată construcţia sa, aici, (elementar-corect: şi aici!), e una extrem de elaborată, cu trepte, cu suişuri şi adâncimi, cu ligamente spectaculoase, cu claritate şi distincţie. „De la Neagoe Basarab la Şcoala Ardeleană” – acesta este intervalul pe care îl acoperă evantaiul tematic ce îl propune cartea de faţă şi, de altfel, acesta este şi subtitlul cărţii.
În survol: liant fundamental pentru acest tip de literatură e „Mişcarea de viaţă a unei culturi care, într-un alt context istoric decât cel occidental, a încercat şi uneori a reuşit să îşi însuşească valori şi forme europene”; vârfuri în această privinţă: perioade mai prietenoase precum cele ale lui Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, mai ales Constantin Brâncoveanu; esenţial – „Sper că pariul de a interpreta această epocă într-un mod inteligibil pentru cei de azi şi, în acelaşi timp, fidel pe cât se poate contextului în care aceste fenomene scripturale s-au manifestat se va dovedi câştigător”. Pentru cine ştie cu argumentele, cu nuanţele, cu bunul-simţ al ideilor, cu erudiţia elegantă şi nesufocantă: cu siguranţă că da.
Răzvan Voncu, aşadar – aici despre protoliteratura noastră, despre „Mugurii ei”. Voncu – cel despre care Nicolae Manolescu spunea/ scria, relativ recent, în stilul său inconfundabil: „Răzvan Voncu este unul dintre cei mai buni critici şi istorici literari de astăzi. Paleta lui critică este mai bogată decât a oricui. Originalitatea lui, printre bucureştenii de formaţie ca şi el, constă în metoda mai degrabă înrudită cu a istoricilor literari ardeleni decât cu aceea a celor de dincoace de munţi. Scrie limpede şi concis. Spiritul academic nedezminţit face casă bună cu o expresivitate literară în stare de a garanta cea mai plăcută lectură a studiilor lui”.
***
Apropo de amprenta ardeleană a scrisului lui Răzvan Voncu: „Nu pot pretinde că sunt mai mult decât un clujean indirect. Cartea aceasta nu este, în consecinţă, expresia unui devotament intrinsec pentru un spaţiu căruia i-ar aparţine organic şi nici o imposibilă aspiraţie, de natură mai degreabă afectivă decât literară, către o asemenea identificare”, scrie Răzvan Voncu în preambulul volumului său de la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. Cartea la care face referire – adică aceasta: Profiluri literare clujene. 52 de asemenea profiluri, aşadar – de la Ion Agârbiceanu la Eta Boeriu, de la Lucian Blaga la I.D. Sîrbu, de la Nicolae Balotă la Aurel Rău, de la Nicolae Prelipceanu la Ion Cocora, de la Augustin Buzura şi Ion Vlad la Liviu Petrescu şi Ion Pop, de la Adrian Popescu şi Marian Papahagi la Adrian Papahagi şi Ion Vartic, de la Muri – Ion Mureşan la Marta Petreu, de la Ovidiu Pecican la Corin Braga. Şi mulţi alţii – enumerarea de mai sus are funcţie reprezentativă şi, recunosc aceasta, e şi una uşor provocatoare pentru că unele nume de mai sus (mai sunt şi altele, din motive de spaţiu nu le reproduc pe toate) nu par, la prima vedere, de asociat neapărat şi profund cu Clujul. Din nou, provocare – pentru că Răzvan Voncu elaborează o foarte convingătoare teorie despre – haideţi să îi spunem aşa – clujenitatea cu care lucrează. Pasul unu: Răzvan Voncu ne spune că nu crede în istorie regională şi nici în geografie literară. Pasul doi: „Numai scriitorii mari sunt cei care legitimează specificul regional, dar paradoxul este că, atunci când sunt cu adevărat mari, ei şi depăşesc acest specific, anulându-l prin personalitatea lor ireductibilă”. Pasul trei – accentul cel mai important, de fapt: „Principalul criteriu de definire a noţiunii de scriitor clujean, în cartea de faţă, este tot creaţia. Mai exact, contribuţia, mai mică sau mai mare, prin opera literară proprie, la un mod clujean de definire a literaturii care, ulterior, prin valoare, să participe vizibil şi în concertul literaturii naţionale. Nu agreez, cum spuneam, localismul încăpăţânat şi nici cantonarea în orizontul limitat al provinciei. Cred chiar că un element definitoriu al modului „Clujean” de a fi scriitor român este tocmai orizontul naţional şi european, deci refuzul provincialului”.
***
Apropo de faptul de a fi european şi gestul/ faptul de a trece graniţe, literatura „Lucrează” altfel cu graniţele; le reformulează, la scurtează, le anulează uneori. Pentru cine nu e pregătit să o primească aşa cum se cuvine – cu admiraţie, cu spirit critic, cu atenţie, cu bucurie –, literatura poate să şi dilate graniţele. În mod privilegiat, ceea ce numim, convenţional, literatura străină e chemată să joace acest rol – nobil şi – modelator. O a treia carte în admirabila suită din 2026 pe care ne-o propune Răzvan Voncu este dedicată exact „Literaturii străine”. O spune, din capul locului, memorabil: „Cartea de faţă adună, într-o selecţie riguroasă, o serie de texte care definesc o altă faţetă a activităţii mele critice. O faţetă «de noapte» în raport cu cea «de zi», de ciritic şi istoric literar”. Citatul e din volumul Spectacolul literaturii. Scriitori străini (Editura Junimea). Un principiu regulator – şi pentru ceea ce avem în această selecţie, admirabilă, e ceea ce enunţă Răzvan Voncu în cuvântul înainte al cărţii: „Am transpus în practică, după puterile mele, ideea că buna cunoaştere a literaturii universale (sau măcar a câtorva literaturi, ca să fiu cuviincios) este obligatorie pentru un critic. În mod concret şi nu numai în studiile, eseurile şi sintezele sale, de neconceput în afara referinţei comparate, ci tocmai în receptarea curentă a literaturii actuale”. Nume multe, multe grele, unele mai puţin cunoscute la noi (sau nu îndeajuns de bine cunoscute pe cât ar merita, în raport cu valoarea operelor acestora) în selecţia – o selecţie critică – pe care o propune Răzvan Voncu în această carte. Sunt şi clasici, şi contemporani pe această listă – unde, „Geografic vorbind, partea leului, constant, şi-o taie vecinătatea literară nemijlocită, cum ar fi scriitori sârbi, bulgari şi maghiari (atât din România, cât şi din Ungaria)”. Plus: nu avem de-a face, aici, cu o fidelitate faţă de canon – în condiţiile în care majoritatea numelor pe care le regăsim sunt de scriitori contemporani (şi scriitoare, desigur). În fine, tot în zona aceasta de „Parte a leului”: ca gen literar, poezia e dominantă în evantaiul generos pe care ni-l oferă în această carte Răzvan Voncu. „Continui să cred că poezia este regina literaturii şi, chiar dacă apreciez corespunzător eforturile de a-i traduce pe prozatori, consider că traducerea poeziei pune în faţa celui care se încumetă să o facă dificultăţi de alt ordin”. Şi, pe final, spre reflecţie încercănată: „Poezia este în pericol în lumea occidentală: nu în pericol de dispariţie, ci de alterare iremediabilă a esenţei ei”.
***
Câteva, scurte, note de final – într-o tonalitate uşor melancolică. Nu pentru că e o obligaţie – la modul ideal, melancolia ar trebui , poate, să vină ca un privilegiu, ca un fel de tandru, cu accente uşor triste, instrument de cunoaştere –, ci pentru că, da, spiritul timpului aproape că impune aprecieri de acest fel. Într-un elogiu binemeritat pe care Vasile Popovici i-l face lui Răzvan Voncu pe clapeta a doua a cărţii dedicate literaturii vechi – repet & repet: literatură veche, nu învechită! – de la noi, criticul timişorean notează: „Niciunul dintre puţinii critici activi din presa noastră culturală nu întruchipează mai bine ca Răzvan Voncu rolul acesta în forma instituită de Nicolae Manolescu, modalitate ce azi mi se pare a fi un dat natural, într-atât de mult s-a împămâtenit: un stil al întâmpinării eliberat de constrângeri filozofice, ideologice şi chiar de tendinţe literare ale prezentului. Raţional, independent în gândire, perfect echipat deopotrivă pentru analiză, intuiţie şi construcţie teoretică, din nou în aceeaşi linie cu Nicolae Manolescu, el vizează o acoperire integrală a fenomenului literar”. Cu bemoli, în unele cazuri cu mulţi bemoli şi, vorba aceea, schimbând ceea ce e de schimbat, afirmaţii de tipul celei formulate de Bazil Popovici despre Răzvan Voncu au acoperire – încă – pentru mai multe nume ale criticii literare active de la noi, ale istoriei literare, ale, punctual, criticii de întâmpinare. Însă, însă: ceea ce e greu de combătut – în dispoziţie pesimistă, am putea formula şi mai tranşant: imposibil de combătut e că instituţia spiritului critic cunoaşte o severă, şi aproape imposibil de surmontat, decădere. „Spirit critic la purtător” – da, acesta există şi poate exista, pentru că ţine, fundamental, de o opţiune individuală şi, mai ales, de un anume traseu (de educaţie, în mod fundamental) individual. Dar „Spirit critic în acţiune” – în câmp literar, de (cum se spune astăzi) impact – e mult mai complicat şi tot mai complicat. Ce vreau să spun, printre rânduri, de fapt? În calitate de sceptic activ – adesea, formula de faţă e, de fapt, totuna cu a fi un: optimist moderat – vreau să spun aceasta: că trebuie să fie bucuroşi pentru că – săptămână de săptămână, adesea – există Voncu şi textele sale. Şi încă mulţi autori şi textele lor de expresie critică la Ramuri, Orizont, Viaţa românească, Steaua, Luceafărul de dimineaţă ori Dilema sau 22 sau Observator cultural şi nu numai aici. Este – chiar dacă uneori palidă – încă o lumină aprinsă în geam. Şi mai „Polizat”, ca să fie clară direcţia: este o lumină încă aprinsă. În geam, în fereastră şi, să nu ne facem că nu vedem asta, într-un întuneric greu de ignorat, tot mai greu de ignorat. Şi: rog să fiu scuzat pentru că, pe final, apelez la un limbaj prea puţin analitic, prea puţin riguros, sugestiv, metaforic şi mai degrabă patetic – am ales aceasta pentru ca ideea pe care vreau să o subliniez să treacă, dacă se poate, la cât mai multă lume...