Unde am putea aşeza, în fond, un roman care porneşte de la concreteţea unei realităţi recognoscibile şi verosimile, asemenea prozei realiste, dar care o lasă să se fractureze şi să se recompună prin vis, imaginar şi deformare, apropiindu-se astfel, în anumite secvenţe, de logica distopicului sau chiar de deschiderea utopicului, un roman în care perspectiva asupra lumii nu rămâne constantă, ci oscilează între obiectivitatea unei priviri exterioare şi subiectivitatea unei conştiinţe care filtrează şi reconfigurează realitatea – şi cum am putea, prin urmare, să categorisim romanul Apă vie de Nicolae Stan fără ca însăşi încercarea de a-l fixa într-o singură formulă să-i anuleze tocmai complexitatea construcţiei?
Romanul lui Nicolae Stan pare să se situeze într-un punct de întâlnire al unor formule epice pe care, în mod obişnuit, le privim separat. Realitatea nu este abandonată în favoarea oniricului, ci este permanent traversată de acesta, iar ceea ce porneşte ca o lume recognoscibilă ajunge, prin interferenţa visului, să capete o altă consistenţă.
Dacă romanul refuză o încadrare univocă, aceasta se explică tocmai prin felul în care realităţi istorice şi sociale distincte sunt aduse în acelaşi plan epic şi supuse unor modalităţi diferite de reprezentare. Componenta distopică se conturează, înainte de toate, în recuperarea universului comunist, privit prin experienţa constrângerii, a supravegherii şi a imposibilităţii de a dispune liber de propria voce. Prezenţa Securităţii şi sentimentul constrângerii transformă spaţiul social într-unul al suspiciunii şi al fricii, în care până şi gestul aparent firesc al rostirii poate deveni o formă de risc.
Dacă distopicul se construieşte astfel, prin raportarea la trecut, componenta utopică – mai degrabă o utopie problematică, o proiecţie înşelătoare a unei lumi ideale – poate fi identificată în reprezentarea democraţiei de după 2000. Idealul democratic presupune, în principiu, egalitatea indivizilor, libertatea şi participarea fiecăruia la viaţa comunităţii; însă romanul pare să pună în tensiune acest principiu cu realitatea concretă în care el este transpus. Democraţia apare, astfel, şi ca o promisiune a unei lumi egalitare, în care diferenţele de statut şi putere ar trebui să fie depăşite, dar şi ca o imagine idealizată care nu se suprapune întotdeauna peste experienţa efectivă a individului.
În schimb, componenta realistă a romanului se sprijină pe concreteţea faptelor şi, mai ales, pe centralitatea personajului Bazil Arseniuc, a cărui prezenţă fixează naraţiunea într-un plan recognoscibil al existenţei. Nicolae Stan îi construieşte lui Bazil Arseniuc, aproape fără să o declare, un co-personaj: groapa de gunoi – spaţiu căruia Bazil îi cunoaşte fiecare strat, fiecare zonă şi fiecare semn. Este un loc al resturilor, al lucrurilor abandonate, al materiei degradate, un spaţiu care, prin însăşi natura sa, trimite către ceea ce este respins, urât sau lipsit de valoare. Şi totuşi, în raport cu Bazil, groapa încetează să mai fie doar locul în care se adună ceea ce societatea nu mai doreşte. El o ordonează, o separă, o interpretează şi, prin această operaţiune, metamorfozează groapa într-un veritabil spaţiu al regenerării: „Este încă dimineaţa foarte devreme. Priveşte senin masivul tăcut de lucruri care şi-au pierdut funcţiunea, nefiind acum bune de altceva decât de arhivarea obişnuită a celor ce au fost cândva vii. Chipul lui este încrezător şi aproape luminos. Îşi înţelege pe deplin menirea. El este martorul şi stăpânul începutului unui alt fel de a fi a ceea ce rămâne din lucruri: o existenţă umbroasă, uscată, lipsită de zgomote, de pofte, de dorinţe şi fericiri, de durere”. Groapa devine şi o geografie socială a oraşului, în ceea ce este aruncat se poate citi ceea ce este trăit, iar diferenţele dintre resturi ajung să reproducă diferenţele dintre oameni. Tipurile de resturi îi permit să distingă zonele Bucureştiului, să sesizeze diferenţele dintre cartiere şi, mai departe, să reconstituie profiluri ale populaţiei.
Inedită este şi maniera în care Nicolae Stan îşi organizează vocea narativă, întrucât povestirea nu se fixează într-o singură instanţă, ci se construieşte printr-o suprapunere şi o interferenţă continuă a vocilor. În acest demers se distinge o instanţă exterioară, situată într-o poziţie de superioritate, care se autodefineşte – „... eu, paznicul şi oblăduitorul lui ceresc”. Această voce este însă permanent interferată de vocile personajelor, precum primarul din satul Ghimpu, Dionis Dionisiu, de la serviciul anti-fraudă, sau Nea Ionică, făcătorul apei vii, voci care pătrund în discurs şi aduc informaţii, perspective şi experienţe ce completează naraţiunea.
În fond, scriitura lui Nicolae Stan se dovedeşte inedită tocmai prin capacitatea de a reuni, în interiorul aceloraşi coperţi, formule şi procedee narative dintre cele mai diverse. Prin transformarea Gropii într-un personaj atipic, prin mobilitatea vocilor şi printr-un discurs care refuză o perspectivă unică asupra lumii, Apă vie îşi construieşte propria logică narativă. În cele 400 de pagini, Nicolae Stan cumulează o pluralitate de formule stilistice şi de modalităţi de reprezentare, făcând ca în cele din urmă romanul său să alchimizeze chiar şi percepţia cititorului.