Noua ediţie a Gramaticii funerarului de Nicolae Panea – a doua în limba română, după cea din 2003, apărută la Editura Scrisul Românesc – trebuie tratată ca un eveniment academic şi intelectual în toată regula din mai multe motive şi puncte de vedere. Deşi n-a beneficiat, acum aproape două decenii şi jumătate, de vreun tiraj excepţional, ci mai degrabă de unul discret, ea a depăşit cercul specialiştilor în folclor, etnologie şi/ sau antropologie datorită complexităţii şi acurateţei sale metodologice, precum şi datorită carierei profesorale a autorului, fiind prezentă în toate bibliografiile serioase de la cursurile din domeniile amintite şi nu numai. De altfel, lucrarea a fost tradusă în italiană (de Roberto Merlo şi Nicoleta Călina, la Edizzione Dell’Orso, Alexandria, 2014), în rusă (de Natalia Golant, la Editura Kunstkamera, Santk Petersbug, 2017) şi în poloneză (de Magdalena Filary, la Adam Marszalek Publishing House, Torun, 2026).
Concepută potrivit celor mai înalţi parametri epistemologici ai disciplinelor umaniste şi ai ştiinţelor sociale, cartea are şi calitatea de a fi profund umană, sentiment pe care ni-l dă scriitura sa. Nicolae Panea şi-a asumat, explicit şi creativ, atât în Zeii de asfalt (2001), cât şi în Oraşul subtil (2013), statutul antropologului postmodern, cu riscurile şi libertăţile pe care acesta le presupune în gestionarea maşinii de scris şi a medierii realităţilor culturale. Demersul reeditării în sine mi se pare exemplar, pentru că el consistă într-o actualizare metodologică solicitată, potrivit „Avertismentului” din debut, pe de o parte, de experienţa translatării în spaţiile culturale menţionate anterior, iar pe de altă parte, de noile deplasări şi orientări metodologice. Autorul nu doar le înregistrează de dragul completării, ci le integrează în mod organic în expunerea analitică iniţială, indicând vasele comunicante prin care, oricât de inovative ar fi, se află în relaţie cu celelalte paradigme ale cercetării.
Cartea este formată din trei segmente. Primul, „Scurtă introducere în teoria şi practica ritualului”, a cunoscut cea mai serioasă upgradare, prin integrarea perspectivelor antropologiei postmoderne ce, de la un punct încolo, au suspendat opoziţia natură vs cultură, pe care s-a construit întregul eşafodaj al ştiinţelor sociale. Autorul realizează o incursiune în arheologia ritualului, sintetizând comprehensiv teoriile evoluţionismului şi ale difuzionismului, ale funcţionalismului şi ale structuralismului, pe cele post-structuraliste şi dinamiste, prezentând clar, didactic în sens esenţial, prin recurs la definiţiile creatorilor de şcoală, concepţiile despre ritual. Însă nu se rezumă la o ilustrare anostă, ci investighează soluţiile ce nu s-au succedat ireversibil, ci continuă să furnizeze modele pentru înţelegerea şi practica ritualului. Nicolae Panea se exprimă, după cum am remarcat deja, din interiorul post-modernismului, fiind cel mai apropiat de „Şcoala de la Santa Fe”, care a conştientizat şi reliefat rolul determinant al scriiturii etnologice: „Ritualul nu este o realitate socială, ci una textuală, căci scriitura însăşi este lumea. Nu-l numim pe antropolog autor, căci el însuşi devine subiect al propriei antropologii, care este un palimpsest. Acel participant observer al antropologiei coloniale, care descria o realitate socială sigur că ceea ce descrie este real, este înlocuit cu un participant implicat în sudarea unor structuri narative, ierarhizate, care traduc, întâlnesc şi recontextualizează alte structuri narative. […] dialogul lui nu se mai desfăşoară cu informatori reprezentativi, ci cu texte şi contexte multiple” (p. 21). Antropologul duce cu sine o bibliotecă, pe care o (re)citeşte încontinuu, prin care interpretează şi structurează, involuntar şi voluntar, realitatea. Îşi cântăreşte subiectivitatea, o împărtăşeşte, o temperează şi controlează cu instrumente specifice, între care ironia „Rortyiană”, o integrează într-un sistem, îi urmăreşte ipotezele şi dincolo de limitele puse de epistomologiile molipsite de ştiinţele tari.
Această primă parte marchează câteva praguri importante. Distinge, în primul rând, între „Teoria ritualului în cadrul unor ideologii ale echilibrului social” şi cea derivată din ideologiile dezechilibrului social. O altă răscruce este produsă de teoria „Dublei moşteniri”, formulată de Peter J. Richerson şi Robert Boyd, care „Este un fel de bilanţ al ideilor antropologice, cultura ca sistem informaţional, modelator comportamental adaptiv, cultura ca instrument de supravieţuire, care este pus în paralel cu dezvoltarea geneticii şi coordonat cu aceasta” (p. 30). Lucrurile nici nu puteau sta altfel, dat fiind ascendentul pe care îl au neuroştiinţele astăzi, însă Nicolae Panea semnalează şi neajunsurile acestor corelări. Cel mai recent construct consultat este cel al lui Pascal Boyer, care vine în continuarea „Dublei moşteniri”: „Dacă în plan actanţial, scenografic, dinamic, ritualurile sunt construcţii teatrale ce solidarizează membrii unei comunităţi în jurul unor valori cu putere identitară, Boyer consideră (şi aici intervine detaşarea de linia sociologizantă!) că originea lor se regăseşte în predispoziţiile cognitive comune, gestionată de iluzia controlării necunoscutului, a incertitudinii, a crizelor (boală, moarte, catastrofe, evenimente greu de explicat etc.)” (pp. 34-35). Fiecare dintre aceste viziuni pot fi seducătoare, împingându-i pe cercetătorii diferitelor fenomene şi evenimente culturale să le silească pentru a le integra în tipul de lectură pe care-l recomandă teoria preferată, aleasă de obicei dintre cele mai recente, pentru a proba „Profesionalismul”. Or, aici apare un alt merit al cărţii de faţă, care contextualizează prin viziunea de ansamblu pe care o propune, relevă o serie de idei ce străbat întreaga tradiţie etnologică, precum şi posibilitatea unor abordări încrucişate, care preia cele necesare din paradigme diferite, ceea ce Nicolae Panea însuşi face în demersul său din partea a doua. În fond, „Indiferent care este natura lor (de trecere, de întemeiere, profilactice, apotropaice, cosmogonice, religioase etc.), ritualurile au la bază tendinţe cognitive universale, care angrenează dorinţa oamenilor de a stăpâni necunoscutul, frica de haos, căci orice ritual reflectă tendinţa de ordine, regularitate, ritmicitate, consistenţă” (p. 35). Iar aici, autorul vine şi punctează oportun, anulând falsele clivaje pe care le-ar putea genera perspectiva lui Pascal Boyer: „Faptul că ele provin din predispoziţii psihice pe care biologia evolutivă şi psihologia le girează explică, nu exclude, că perpetuarea lor (acţiune culturală) se face prin convenţie, ceea ce asigură persistenţa tradiţiei şi puterea comportamentelor culturale, mai ales că, de cele mai multe ori, motivaţiile originare nu se mai pot explica” (p. 35).
Am insistat pe acest prim segment al cărţii pentru că ne dă posibilitatea creării unor multiple grile de lectură pentru o gamă foarte variată de teme. Ne pune la dispoziţie un cadru extrem de generos, generator de modele de interpretare şi, deopotrivă, de scriitură. Nicolae Panea oferă o sinteză comprehensivă la finele sale: „Putem conchide, concluzie care devine baza teoretică a aplicaţiei următoare, că ritualul ne apare ca un construct social şi cultural, care îndeplineşte simultan trei funcţii: 1. Canal de comunicare şi de mediere socială ce legitimează identităţi prin intermediul unui decor tipic ce semantizează spaţiul şi timpul şi prin intermediul unităţii sale minimale, simbolul, o baterie informaţională infatigabilă. 2. Instrument de normare, asigurând accesarea infinită a codurilor sociale şi culturale. 3. Instrument de gestiune simbolică a prezentului, dar şi a viitorului, asigurând reglarea şi reproducerea ordinii sociale” (pp. 35-36).
Partea a doua este, într-adevăr, o aplicaţie. Autorul prezintă „Fenomenologia rituală funerară românească” într-o manieră intrigant de sistematică, geometrică de-a dreptul, dar fără să închidă tema şi fără să încerce s-o epuizeze, dată fiind „Marea dispersie a obiceiurilor specifice, generată de existenţa unui număr impresionant de zone etnografice, fiecare cu specificul ei, dar şi de faptul că diferenţele coboară uneori şi mai adânc, până la nivelul satelor”. Vede posibilitatea unei structurări „Gramaticale” , „Poliedrice”, pe patru nivele: „Al sintaxei (grupuri de practici), al pragmaticii (specificul acestor practici în acţiune), al semanticii (sensurile practicii), al poeticii (formele elaborate de comunicare)” (pp. 39-40). În partea a treia, cea a anexelor, se reflectă din plin, prin textele şi fotografiile introduse, bogăţia şi coerenţa interioară, manifestată atât pe orizontală, cât şi pe verticală, a ritualurilor prin care se întâmpină moartea la români.
Gramatica funerarului nu e numai o carte despre cum omul „Înfruntă”, domesticeşte şi integrează moartea în viaţa sa socială şi individuală, deşi ar fi (arhi)suficient dacă ar fi atât. Este şi o carte exemplară despre cum ne putem cunoaşte comportamentele ritualizate în general, despre funcţiile acestor comportamente, despre echilibru şi despre relaţia cu ceilalţi, cei de aici sau cei trecuţi „Dincolo”. În fond, „Ritualul […] vizează, în orice societate, gestionarea simbolică a prezentului” (p. 37).
Toate acestea sunt cu atât mai necesare când vine vorba despre ritualurile circumscrise funerarului, cele mai ample, complexe, puternice şi rezistente, pentru că moartea este marele mister, pe care nu-l cunoaştem decât prin prisma absenţei semenului, a aproapelui. Este o absenţă pe care nu putem, de fapt, decât să ne-o refuzăm, iar pentru asta continuăm să comunicăm cu cei plecaţi, promiţându-ne, astfel, propria prezenţă după marea trecere. Etnologia şi antropologia nu destramă corola de taine a morţii, nici n-ar avea cum s-o facă, dar rememorează şi păstrează comportamentele cele mai eficiente pe care omenirea le-a avut în faţa ei. Iar Nicolae Panea ne oferă o riguroasă şi, deopotrivă, splendidă probă de (re)memorare a ritualului funerar.