Woolfomania
Robert Şerban: Aţi publicat în România literară mai multe articole despre conflictele între scriitori. Scrieţi într-unul dintre ele că ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, dar înzestraţi cu o capacitate specială de a-şi exprima ideile şi sentimentele. Credeţi că literatura amplifică orgoliile şi conflictele umane sau, dimpotrivă, le face doar mai vizibile?
Mircea Mihăieş: Nu ştiu dacă seria de articole menţionate (şi care continuă!) are legătură cu faimoasa expresie a lui Horaţiu despre „Specia irascibilă a poeţilor” („Genus irritabile vatum”). Aş spune, mai degrabă, că e vorba de un calcul de natură editorială. Şi anume, dorinţa (şi chiar obligaţia) ca atunci când ai o rubrică permanentă să nu-ţi plictiseşti cititorii. Or, cum în România, de o bună bucată de vreme, singurele lucruri care interesează sunt scandalurile, m-am adaptat necesităţilor economiei de piaţă!
Evident, nu e vorba de „Certuri” în sensul în care se manifestă ele în politică. Ori la piaţă. Adeseori, conflictele au pornit de la incompatibilităţi de natură artistică, de la ciocnirea ideilor, de la invidie şi antipatie personală. De altfel, în multe situaţii protagoniştii sunt foşti prieteni (ca să citez titlul unei cărţi celebre a lui Norman Podhoretz, Ex-Friends). Despărţirile s-au petrecut şi din cauza unor evoluţii creatoare diferite. Dar şi – pentru că şi artiştii sunt oameni! – din penibile, jalnice, de nescuzat ranchiune pentru succesul pe care unii dintre ei l-au dobândit, iar alţii, nu. Aş spune că aceste din urmă motive se găsesc cel mai frecvent la originea cazurilor de care mă ocup. Şi mai trebuie să mărturisesc ceva: scriu articolele de acest fel cu senzaţia că mă uit la nişte scene intime prin gaura cheii. Iar interdicţia amplifică şi transformă gestul într-un soi de plăcere vinovată. Şi sunt sigur că eventualii mei cititori vor resimţi acelaşi tip de inomabilă delectare...
— „Cuplurile” Tolstoi-Dostoievski şi Faulkner-Hemingway sugerează că admiraţia şi rivalitatea pot coexista. Este invidia o componentă inevitabilă a vieţii literare? Există şi opere importante născute din solidaritate şi prietenie intelectuală?
— Prin educaţie şi, probabil, prin datele mele caracteriale detest invidia. Sunt un anti-mioritic radical şi impenitent. Pur şi simplu, nu înţeleg de ce să urăşti pe cineva mai bun decât tine ori să-i vrei răul doar pentru că are „Oi mai multe, mândre şi cornute”. Primul meu reflex e să admir. Ceea ce nu înseamnă că îmi lipseşte spiritul critic. Unii prieteni susţin chiar că îl am în exces. Sigur, unele fapte pot fi mârşave, iar unii oameni, josnici. După cum periculoase sunt anumite idei. Dar n-am invidiat niciodată şi nu invidiez nici acum pe nimeni. E loc pentru toată lumea – ba aş spune că sunt foarte, foarte multe locuri neocupate. Am o tendinţă naturală (şi adeseori păguboasă) de a mă transpune în pielea celui care, poate, îmi e adversar. Mă străduiesc să-i înţeleg motivaţiile, să-i descopăr raţiunile profunde. Probabil că această însuşire – care m-ar face un eficace „Avocat al diavolului” – e legată de proverbul care m-a marcat în copilărie: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Desigur, rivalitatea poate fi bună şi e chiar necesară atunci când înseamnă emulaţie, concurenţă loială şi dorinţă de mai bine. Dar ştim că cel mai adesea ea nu e decât prelungirea mlaştinii morale care este, nu de ieri, de azi, viaţa publică. Dar să vedem şi partea plină a paharului: da, multe cărţi importante şi multe cercetări epocale s-au născut din lucrarea împreună a artiştilor şi a oamenilor de ştiinţă. Exemplele sunt legiune. Pe de altă parte, la fel de multe, sau poate chiar mai multe proiecte au fost năruite de hibele şi deficienţele morale pe care le-am evocat mai sus.
— Observaţi, într-unul dintre articole, că vechile conflicte dintre literaţi aveau, adeseori, un suport estetic, în timp ce disputele de azi sunt predominant ideologice şi politice. Când s-a produs această mutaţie? A pierdut sau a câştigat ceva literatura prin ea?
— E vorba de o observaţie de context. Ea este valabilă pentru grupul de scriitori la care mă refeream în acel moment. E adevărat că, istoric vorbind, multe dintre exemplele ce au rămas în memoria colectivă se circumscriu categoriei „Conflictelor între şcoli”. Ele au fost adeseori estetice, dar au degenerat frecvent în confruntări ideologice şi politice. Sunt adeptul necondiţionat (şi perimat) al preeminenţei esteticului – fără a elimina defel componenta etică. Nu cred într-o cultură ce răspunde slugarnic la „Comandamentele sociale”. A crea „La ordin” denotă o irecuperabilă slăbiciune de caracter şi o aplecare demnă de dispreţ către servilism.
Când o istorie literară sau un tratat omologhează creaţiile pe criterii strict tematice, ca răspuns la „Comandamentele sociale”, totul e pierdut. Astăzi, de pildă, eşti un autor „Valabil” doar dacă intri în patul lui Procust al wokismului, dacă îmbrăţişezi subiectele promovate de centrele de putere ideologice: feminismul radical, identitatea de gen şi orientarea sexuală, „Lupta de clasă”, privilegiul şi inegalităţile sociale, trauma, mediul şi justiţia climatică, colonialismul şi postcolonialismul – cel occidental, desigur, niciodată cel rusesc sau chinezesc, în plină expansiune în zilele noastre! Ceea ce i-a determinat pe destui intelectuali promiţători să renunţe la independenţa de gândire aderând la poncifele ideologice ale găştii. Poţi fi tu băiat deştept şi „Cult în cap”, dar dacă ideile tale sunt tot cele ale lui Lenin, mai bine te apuci de pescuit.
— Mai poate funcţiona literatura contemporană ca un teritoriu autonom, independent de ideologii?
— Sigur că poate. Marea problemă e că practica şi teoria literaturii sunt controlate prin finanţări direcţionate. Or, de-o bună bucată de vreme, proiectele susţinute de Uniunea Europeană (şi, în mod slugarnic, de Ministerul Culturii, consilii judeţene şi primării) în sfera literaturii şi culturii par gândite de nepoţii de sânge ai lui Stalin. Iar sumele nu sunt deloc neglijabile. Aşa se explică apariţia, şi la noi, a unor mărunte, dar gălăgioase centre de iradiere ideologic-literară, pe cât de radicale, pe atât de stupide. Unele din ele se află în oraşe irelevante cultural, dar cu clientelă extinsă până în Capitală şi chiar în străinătate. Pentru că, deh, banii nu au miros şi băieţii sunt flexibili: dacă mâine se vor finanţa programe care să susţină contrarul ideilor pe care le promovează în spume azi, tot ei vor fi primii la bucate.
Am mai trăit fenomenul: staliniştii zglobii de altădată (gen Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Ion Ianoşi, Radu Cosaşu şi mulţi alţii) au devenit campioni ai estetismului şi moderaţiei. Unul dintre ei a avut chiar cinismul să se autointituleze „Extremist de centru”. Dar nu trebuie să ne mai mire nimic: în domeniul ideologiei culturale salturile dintr-o extremă în alta nu sunt doar frecvente, ci şi obligatorii.
— Să ne întoarcem la una dintre scriitoarele imersate puternic în lumea literară a epocii ei, Virgina Woolf, despre care tocmai aţi publicat o carte de aproape 900 de pagini, format mare. Una dintre ideile cărţii arată că o trăsătură definitorie a scriitoarei britanice este „Integritatea”, dusă până la o formă aproape inumană a fidelităţii faţă de adevăr. E această integritate radicală una dintre sursele marii literaturi sau, din contră, e o povară existenţială care poate deveni autodistructivă?
— Nu ştiu dacă e una dintre surse, dar cu siguranţă e una dintre obligaţii. Sigur că ea incumbă riscuri. Ticăloşia drapată ideologic nu e o invenţie a epocii noastre. Întotdeauna au existat echipe de presiune, grupuri de interese şi forţe represive. Ţelul lor suprem a fost şi este înfrângerea ideii de integritate. Dar toate acestea sunt parcă acum mai primejdioase şi mai numeroase decât în trecut. Orice imbecil, orice ticălos are adevărul lui şi încearcă să şi-l impună în fel şi chip. Cum să-ţi păstrezi dreapta judecată în lumea de azi? Orice dement cu manifestări obscene pe Internet te poate înjunghia dacă îndrăzneşti să-l combaţi. Şi nu numai atât: cu cât aberaţiile sunt mai mari, cu atât şi adeziunile „Maselor” sunt mai consistente. A se vedea ce s-a întâmplat în alegerile din 2024 din România.
— Citaţi în carte un „Portret” al Virginei realizat de Ethel Smyth, în care scriitoarea apare simultan vanitoasă şi modestă, sociabilă şi solitară, vulnerabilă, dar şi inflexibilă. Aceste contradicţii sunt specifice creatorilor, marilor creatori? Pot reprezenta ele o cheie de lectură pentru opera woolfiană?
— Da şi nu. Dacă dorim să vedem în viaţa Virginiei Woolf un fenomen de autoconstrucţie, da, fără îndoială. Dacă încercăm să detectăm legături între viaţă şi scris (mă refer, desigur, la prozele ei), vom constata că scriitoarea s-a străduit cu obstinaţie să nu amestece teritoriile. Un exemplu grăitor îl constituie intervalul anilor 1930-1939 („Anii oribili”, după cum îi definea Leonard Woolf). Deşi Virginia s-a implicat – indirect, dar frenetic – în unele din mişcările şi ideologiile momentului, acest lucru nu transpare în niciun fel în prozele scrise în acea perioadă, respectiv, Flush şi The Years – ca să nu mai vorbesc de The Waves, apărut în 1931. A compensat, desigur, printr-o lucrare de analiză a primejdiei războiului într-un moment de explozie a extremismului fascist, Three Guineas. Dar acest eseu e cu totul altceva decât o contribuţie la un autoportret.
Aş vrea să subliniez că în Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf nu m-am ocupat decât marginal de prozele marii scriitoare britanice. Mai precis, doar în măsura în care ele au jucat un rol în înrăutăţirea stărilor ei de sănătate. Dacă n-ar fi scris, probabil că ar fi fost cruţată de multe dintre suferinţele care i-au transformat viaţa într-un infern. Pe de altă parte, scrisul a reprezentat singura ei raţiune de a supravieţui. Iar atunci când a început Al Doilea Război Mondial, frica cea mare, oroarea care a dezechilibrat-o iremediabil a fost aceea că-i vor muri cititorii, că nimeni nu-i va mai cumpăra cărţile. Nu e vorba de o dependenţă de glorie, ci de faptul că existenţa ei îşi pierdea orice sens. Dacă la capătul lanţului de gânduri şi imagini transpuse în scris nu se găsea cineva, un receptor, un „Primitor”, totul s-ar fi prăbuşit. Ar fi colapsat aşa cum, în chiar acele momente, erau făcute una cu pământul clădirile din Londra, nimicite de aviaţia lui Hitler.
N-a fost o soţie perfectă (de fapt, n-a fost mai deloc o soţie, dac-ar fi s-o judecăm după canonul clasic, conservator), n-a dorit copii (iar atunci când i-a dorit, sănătatea precară nu i-a îngăduit să poarte o sarcină), n-a fost nici o fiică exemplară (paginile de jurnal privitoare la perioada de boală a tatălui sunt detestabile), n-a fost nici o soră exemplară (n-a ezitat să răspundă, până la un punct, avansurilor amoroase ale cumnatului ei, o experienţă care a zdruncinat din temelii legătura până atunci armonioasă cu Vanessa Bell, sora ei mai mare). Dar în tot acest timp nu a permis ca în scrisul ei să răzbată nici cea mai firavă undă din frământările, frustrările, cedările morale şi suferinţele care i-au măcinat existenţa.
— Este evidentă tensiunea dintre viaţa psihică fragilă a scriitoarei şi teribila ei capacitate de control artistic (vizibilă mai ales în scrisori şi eseuri). Cum era/ e posibilă coexistenţa dintre dezordinea interioară şi perfecţiunea formală?
— M-am gândit adesea, pe parcursul redactării cărţii, la acest paradox tragic: cum au coexistat într-o fiinţă umană, o vreme atât de îndelungată, două forţe care, în mod normal, se aneantizează reciproc? Scrisul Virginiei Woolf e bazat pe muncă intensă — ore şi ore în şir petrecute la masa de scris. Or, această realitate intră în coliziune cu oboseala cronică de care suferea, cu neajunsurile provocate de boală, cu dificultatea de a se concentra. Simultan, psihicul ei „Lucra” necontenit la destrămarea acestei subţiri pânze de păianjen, subminând înseşi fundamentele existenţiale care o ţineau în viaţă.
Autocontrolul n-a funcţionat doar în cazul eseurilor şi al scrierilor de teoria literaturii. Deşi a folosit în unele din romane elemente din biografia proprie (şi în cele de început, şi în cele de final, culmea constituind-o, în 1927, romanul Spre far, prin care, după propria mărturie, a reuşit, în fine, la patruzeci şi cinci de ani, să se elibereze de obsesia chinuitoare a amintirii mamei sale), ea n-a lăsat să se întrevadă nimic, în actul scrierii, din vicisitudinile prin care trecea în chiar acele momente. Cu un curaj nemaiîntâlnit, şi-a pus masca „Sănătosului închipuit”, ghidată de o unică obsesie: să ducă la bun sfârşit ceea ce începuse.
— Isaiah Berlin vorbeşte, referindu-se la Virgina Woolf, despre sentimentul că te afli „În preajma geniului”. Există pentru dumneavoastră un moment, un text sau o trăsătură care explică cel mai bine de unde provine această impresie, aproape unanimă, a contemporanilor săi, că scriitoarea era genială?
— Au existat două elemente care au făcut din Virginia Woolf un personaj memorabil. Unul e legat de prezenţa ei fizică, de felul în care vorbea, în care se îmbrăca, în care reacţiona la diverşii stimuli externi. Aproape toţi cei care au evocat-o ulterior în scris îi menţionează vocea minunată, „Ca un clopoţel”. Era foarte intensă în interacţiunea cu cei din jur, pe care îi supunea la un tir necontenit de întrebări, curioasă să afle cele mai neînsemnate (şi chiar bizare) amănunte legate de viaţa lor. Avea un simţ al umorului excepţional. Îşi ilustra ideile cu exemple care-i uluiau pe cei în faţa cărora îşi exersa talentul retoric cu totul ieşit din comun.
Pe de altă parte, există confirmările din partea profesioniştilor scrisului – a criticilor literari. Împrejurarea că provenea dintr-o familie ilustră, că tatăl său fusese unul din cei mai respectaţi intelectuali umanişti ai vremii n-a fost neapărat un avantaj. Povara numelui – primele ei texte, atunci când n-au fost anonime, precum articolele pe care le scria pentru Times Literary Supplement, purtau semnătura Virginia Stephen – a fost destul de apăsătoare. Aşa încât, atunci când s-a căsătorit, în 1912, la treizeci de ani, n-a avut nicio ezitare să ia numele soţului, un nume de-a dreptul banal.
A contat, desigur, şi faptul că s-a aflat în miezul unui grup de intelectuali ce au atins, cu vremea, celebritatea (e vorba de filozofii, criticii de artă, economiştii, biografii, prozatorii şi pictorii din Bloomsbury Group). Legătura cu ei a contat mult în menţinerea ei constantă în centrul atenţiei. Dar marele rol în desemnarea ca scriitoare excepţională le revine criticilor literari ai vremii. Citind cam tot ce s-a scris la apariţia cărţilor ei, rămân la convingerea că acele analize ale romanelor sunt de un nivel exegetic uimitor. Ultimele decenii, care au creat o adevărată „Woolfomanie”, au mai mult de-a face cu contribuţiile ei în domeniul feminismului, al teoriei de gen şi al criticii sociale. Ele privilegiază activitatea socială a persoanei, nu marea ei operă de romancieră şi eseistă.
— Apropo de mărturiile despre „Personajul” dumneavoastră, care îi construiesc portrete diferite, cât de dificil v-a fost să vă apropiaţi de adevărata Virginia, când fiecare martor oferă, inevitabil, propria… ficţiune despre ea?
— Deşi mi-aş fi dorit, n-am avut cum să întâlnesc fiinţa în carne şi oase. „Intimitatea” mea cu Virginia Woolf e una livrescă, intermediată de cărţile sale. N-a fost o dragoste la prima vedere. Adolescent încă, am încercat s-o citesc, dar lectura nu m-a prins deloc. Era vorba, dacă-mi aduc bine aminte, de Doamna Dalloway, iar imediat după aceea, de Orlando. Ulterior, am avut o experienţă la fel de nereuşită cu Spre far. Erau cărţi scrise într-o modalitate pentru care nu eram pregătit. La vârsta de acum, Virginia Woolf mi se pare a fi unul dintre cei mai lizibili scriitori modernişti, de o transparenţă şi o graţie pe care nu le întâlneşti la niciunul dintre contemporanii săi, şi cu atât mai puţin la cei care, ulterior, au copiat-o. La ea, inovaţiile de natură tehnică nu sunt menite „Să-ţi ia ochii”, ci sunt necesităţi de natură creatoare perfect integrate fluxului narativ.
Am descoperit-o cu adevărat în timpul facultăţii, sub îndrumarea şi la somaţia profesorului meu de literatură engleză şi americană, regretatul Marcel Pop-Corniş. Mi-a pus în braţe cinci sau şase dintre romanele ei (plus un volum de eseuri, The Death of the Moth) şi mi-a spus, cu obişnuitul său ton amical-sarcastic: „Citeşte-o. O să-ţi placă. E smucită, ca tine”.
Şi, într-adevăr, mi-a plăcut. Trebuie să menţionez că în acea epocă (partea a doua a deceniului opt) Virginia Woolf nu se bucura, nici pe departe, de faima universală pe care i-o ştim astăzi. Dar Marcel Pop-Corniş intuise, cu harul său special de a detecta valoarea, că se apropia momentul în care scriitoarea, aflată încă în purgatoriul estetic şi ideologic al epocii, va ocupa prim-planul interesului public. Ulterior, Virginia Woolf a devenit eroina favorită a cursului meu de modernism britanic de la Facultatea de Litere din Timişoara. Am încercat să transmit mai departe – cu succes mai mare sau mai mic – entuziasmul meu faţă de scrisul şi viaţa ei cu totul ieşite din comun. Iar când condiţiile „S-au copt”, când inhibiţiile au dispărut, am îndrăznit să transpun în scris propria mea variantă despre avatarurile unui personaj de-o copleşitoare complexitate.
— În Cele patru sinucideri…, Caroline Stephen apare nu doar ca o mătuşă care a ajutat-o să treacă peste un moment greu, din punct de vedere medical, ci şi ca un mentor spiritual al Virginiei Woolf. Consideraţi că dorinţa feminină de independenţă a scriitoarei îşi are nucleul mai degrabă în această relaţie decât în influenţa grupului Bloomsbury?
— Una dintre chestiunile exploratorii din cartea mea priveşte încercarea de a înţelege cum de a fost posibilă apariţia unui astfel de personaj excepţional. Virginia Woolf e, în egală măsură, „Creaţia” unui şir de bărbaţi (începând cu tatăl ei, Leslie Stephen, şi cu fratele ei, Thoby Stephen, şi continuând cu tinerii „Apostoli” de la Cambridge care au alcătuit ulterior, alături de alţi juni londonezi, „Grupul din Bloomsbury”) şi a unui şir de femei. Influenţe decisive au avut asupra ei, în ordine, mama ei, Julia, sora ei vitregă, Stella Duckworth, sora ei, Vanessa, căsătorită Bell, apoi, Violet Dickinson. Le adaug pe artistele, „Aristocratele” şi scriitoarele întâlnite când caracterul ei era deja format, dar care au influenţat-o în multe privinţe: Ottoline Morrell, Katherine Mansfield, Dora Carrington, Ethel Smyth şi, mai ales, Vita Sackville-West, marea ei dragoste. Las de-o parte cohorta de fraţi vitregi, unchi şi mătuşi, cu roluri formatoare şi... deformatoare. Caroline Emelia Stephen a fost sora tatălui ei şi merită menţionată separat nu doar pentru modelul de excelenţă spirituală pe care l-a ilustrat, ci şi pentru că i-a lăsat, prin testament, o sumă care a pus-o la adăpost de griji materiale. E vorba de echivalentul, azi, a patru sute de mii de lire sterline. Dacă ne referim la puterea de cumpărare, suma corespunde cam la două-trei milioane de lire sterline. Acel capital a generat venituri anuale consistente. Ca beneficiară a unei astfel de rente viagere, Virgina Woolf s-a simţit îndreptăţită să vorbească, în celebrul eseu A Room of One’s Own despre condiţiile care ar fi asigurat independenţa femeii în vremea ei: o sursă constantă de venit şi „O cameră doar a ei”.
— Care ar fi, pentru dumneavoastră, „Top 3” al cărţilor Virginiei Woolf?
— Recitindu-i în vremea din urmă toate romanele şi proza scurtă, probabil că ordinea preferinţelor ar fi: 1. Valurile, 2. Spre far, 3. Camera lui Jacob. Dar aş situa sus de tot şi o selecţie din eseurile ei. E însă alegerea acestui moment, dictată, probabil, de faptul că am făcut o lectură direcţionată, urmărind anumite filoane narative şi ideatice. Dar sper să-mi motivez pe larg preferinţele în cartea la care tocmai lucrez. Ea se intitulează, provizoriu, Fluturii de noapte ai Virginiei Woolf. Dar, asta, S.D.n.p.v. („Si Dieu nous pręte vie”), cum spunea Tolstoi.
— După aproape cinci decenii petrecute printre scriitori, studiind şi predând studenţilor viaţa şi opera unora dintre ei – Faulkner, Joyce, Woolf ş.a. –, ce aţi aflat despre natura umană, lucru pe care nu l-aţi fi putut afla din nicio altă experienţă?
— Am aflat că natura umană există! Şi că „Fiinţele de hârtie” nu sunt cu nimic mai puţin consistente şi reale decât cele „În carne şi oase”, care figurează în registrele stării civile. Asta – vorba marelui prozator sudist american – te învaţă toate cărţile bune. Şi nu e puţin lucru.