Cu un intro bazat pe unul dintre nenumăratele reportaje realizate în 1990 de televiziunile străine la „Orfelinatele groazei” din România, în care un copil distrofic este chestionat de o franţuzoaică, Y răspunde prezent la apelul de dată recentă pentru combaterea moştenirii ceauşiste şi a sechelelor ei. Combinarea cu teme progresiste, precum parteneriatul LGBT sau critica burgheziei îndestulate, decurge de la sine, tonul dominant fiind mai curând în sotto-voce decât răspicat, spre a corespunde atât cerinţelor esteticii, cât şi imprevizibilităţii comandamentelor sociopolitice, care se pot modifica până când acest film să devină, la rându-i, o pagină de arhivă.
Aflaţi la limita „Generaţiei Y” (sau chiar puţin dincolo), Maria Popistaşu şi Alexandru Baciu – coregizori, coscenarişti, dar şi soţi în existenţa de zi cu zi – au contextualizat problemele acesteia nu printr-o frescă, ci recurgând la o situaţie de viaţă (şi de moarte) care, grosso modo, circumscrie frământările multora dintre cei care s-au aflat, de-a lungul vremurilor, în jurul vârstei de 40 de ani (adică aceea a „Sorocului”, conform limbii slave). Trimiterea la un reper al sentimentului neîmplinirii, piesa clasică Trei surori, este explicită atât prin familia cu trei fete, cât şi graţie faptului că cea mai mare dintre ele (interpretată de Maria Popistaşu) poartă chiar numele eroinei cehoviene Olga.
Prin antiteză cu secvenţa introductivă, dar şi cu folclorul ciorbei nelipsite în Noul Cinematograf Românesc (curent artistic la care Alexandru Baciu are o contribuţie esenţială, prin constanta sa colaborare scenaristică cu Radu Muntean, începută acum două decenii prin Hârtia era albastră), Y se deschide granda, cu un festin ocazionat de Sfântul Stelian (patron al instituţiei familiale, serbat pe 26 noiembrie, aşadar în post), deşi clanul este lipsit de evlavie. E o primă dovadă a dublului limbaj, sau ipocriziei, dacă renunţăm la fasonul de Cotroceni, acolo unde, după 1990, s-a mutat din Drumul Taberei familia care acum este tutelată de arhitectul Radu (meseria lui e limpede doar pentru cei care mai ştiu cine a fost profesorul Ascanio Damian). În vremea schimbării de domiciliu, liderul informal era Ileana, soacra lui Radu, avocată aflată într-o poziţie-cheie la departamentul juridic din cadrul sistemului care „Asigura ocrotirea minorilor” înainte de 1989 şi un timp după. Prin mita primită cu regularitate de aceasta (pentru ok-urile date la dosarele de adopţie internaţională) şi deloc graţie profesiei bănoase a lui Radu, s-a edificat bunăstarea familiei, care nu este una de parveniţi ai Revoluţiei. Lipsa identităţii profesionale a celor trei fete este o nepermisă simplificare scenaristică, menită să ţintească spre amintita etichetă infamantă, pe care Olga o aplică verbal (inclusiv sieşi), într-un aparteu destinat spectatorilor care empatizează cu asemenea formae mentis.
Cadrele fixe ale secvenţei ospăţului definesc, rând pe rând, toate personajele, cu multă abilitate portretistică. În interpretarea lui Ionel Mihăilescu, pater familias este un hedonist cinic, cu atribute de raisonneur al tramei. Partenera sa de viaţă (interpretată de Ada Navrot), cea care a luat locul răposatei soţii, e lipsită de „Woman power”, poate şi fiindcă nu e prea departe de vârsta Olgăi. Pe aceasta, Maria Popistaşu o înzestrează cu tiparul unei anumite siguranţe de sine care, în alte registre, i s-a potrivit perfect în Marţi după Crăciun (Radu Muntean, 2010) şi Taximetrişti (Bogdan Theodor Olteanu, 2023). Acum o etalează pe un teritoriu în care se confruntă cu ezitările, determinate atât de partenera ei de viaţă (Nicoleta Hâncu, o alegere adecvată pentru rol), cât şi de lipsa unui rost, întrucât certificarea în lumea experţilor oenologi întârzie să survină; Olga rămâne un outsider, precum cupajul „Y” între vinurile franceze de calitate (discutabil dacă această obstinaţie metaforică a celor doi regizori justifică titlul, care nu e criptic, ci anodin). Ea îşi domină surorile (interpretate de Ioana Blaj şi Victoria Răileanu), până la un moment dat simboluri ale unei obedienţe ancestrale pe linia genealogică a vârstelor, iar înfruntarea (sau concordia) cu acestea reprezintă marca unui personaj viguros, pe care în chip natural Maria Popistaşu şi l-a rezervat sieşi, profitând de faptul că în spatele camerei s-a aflat mereu Alexandru Baciu, absolvent al secţiei de regie a UATC (acum UNATC) în 1999.
Aflată în capul mesei, matroana Ileana este un personaj aproape episodic, dar capital, o emblemă negativă a epocii al cărei produs a fost. Coruptă, rasistă, cu o pojghiţă de bune maniere care se fisurează imediat, ea devine purtătoarea de cuvânt a „Teoriei conspiraţiei” conform căreia unii copii români au fost înfiaţi pentru a li se preleva organele; lansată în prima parte a anilor ´90 (când, desigur, exista totuşi un cadru legislativ, mai puţin tracking-ul adopţiilor) de un potentat care avea interesul de a bloca procedurile, psihoza – nu mult diferită de „Ambulanţa neagră” – s-a perpetuat până astăzi. Mentalitatea Ilenei rimează foarte bine cu aceasta de tip „Tik Tok”, dar iată că ceea ce este incriminat când provine din surse „Extremiste” devine frecventabil atunci când convine demonstraţiei. Satiră la adresa falsei conştiinţe morale de tip burghez sau sentimentul de infailibilitate al unor autori cu voie de la sistem? Dilema funcţionează artistic prin inteligenţa Mariei Popistaşu, care nu-şi cruţă personajul şi nu urmăreşte defel a ni-l face simpatic. Rătăcirile sale, fie amoroase (flirtul cu barmaniţa jucată de Ecaterina Lupu e un punct forte al filmului), fie în relaţionarea cu tatăl ei (care-i retează aripile auto-incriminatorii la adresa familiei), sunt urmărite cu sagacitate pe geografia feţei actriţei de către Carmen Tofeni, afirmată vertiginos în ultimii ani ca director de imagine.
Descoperită pentru cinema în 2012, urmare a programului „10 pentru TIFF” (care are calitatea că nu-i neglijează pe actorii de vârsta a treia), Lucreţia Mandric conferă o alură uşor monocord-teatrală personajului Ilenei, lovită de o criză de demenţă senilă care-i aduce, subit, sfârşitul. Statutul ei este incert conturat scenaristic, din moment ce decesul neaşteptat nu smulge vreo lacrimă nepoatelor, care se consolează, alături de noră, cu un pahar de Martini, în timp ce plănuiesc comandarea pe internet a colivei pentru răposata, care era „Împotriva popilor”. Mai convingătoare este Olga-Delia Mateescu, în rolul directoarei casei de copii, odinioară parteneră de afaceri necurate a Ilenei. Când bună ca pâinea caldă, când ţepoasă ca un arici, versata artistă şi profesoară de actorie construieşte un rol ca la carte, justificând prin sine eşecul căutărilor Olgăi, pe urmele celor câteva dosare de înfiere, care o frământau pe bunica ei în ultima clipă. Pierdută în labirintul prezentului centrelor de plasament care, iată, nu diferă prin secretomanie de cele ale trecutului, Olga are la dispoziţie alibiul interior că mai mult nu se poate face, după atâţia ani.
Fiica risipitoare se întoarce astfel la familie, dar nu la cea „Tradiţională”, ci la modernul cuplu cu Anda, căreia îi iartă iniţiativa de a-şi congela ovulele, într-un spirit matern pe care Olga nu-l împărtăşeşte, ea fiind preocupată doar în abstract de soarta copiilor. Cuplul de lesbiene are „Problems in paradise”, dar ele sunt surmontate finalmente, expierea păcatelor fiind celebrată prin mantra invectivelor misogine, reciproc adresate, sugerând şi pe această cale natura schizoidă a unei părţi din societatea contemporană.
Distins în iunie la TIFF cu Premiul „Zilele filmului românesc” pentru cel mai bun lungmetraj, de către un juriu de peste hotare, Y este un debut regizoral ambiţios, îndelung pregătit de către producătoarea Anamaria Antoci, lucru vădit mai ales la nivelul scenografiei, care defineşte cultural pe „Noii îmbogăţiţi”, cei cu un anumit ştaif şi stăpâni pe discursul ideologic. Miza excesivă pe o anumită simbolistică mai greu descifrabilă nu e de natură să apropie publicul de acest film, care va rămâne ca o expresie a derivei deloc incontrolabile a unei clase, aşa după cum Boogie (2008, Radu Muntean, cu acelaşi scenarist Alexandru Baciu) era cel al crizei unei generaţii. Cum va arăta recolta lui 2026, peste alţi 18 ani? Poate ne-o va oferi spre degustare tot Maria Popistaşu, ghid infailibil în lumea rafinată a personajelor care au apanajul, până deunăzi eminamente masculin, al savurării esenţelor tari din cupa vieţii.