Radu Florescu scrie o poezie ceremo-nioasă ce vine ritualic, sărbătoresc înaintea cititorului, conform unei ştiinţe a versului care merită apreciată. Structural, decupajul este precis, meditaţia şi notaţia sunt atent şi potrivit distribuite. Poemele (să fie, cred, 119 în volumul de faţă) nu poartă titluri, ci îşi transferă atmosfera şi frecvenţa de la unul la celălalt, într-un flux ce mimează monotonia, cu puţine vârfuri de tensiune, astfel încât imaginea unui relief care urcă în straturi succesive, egale, mi se pare potrivită pentru o astfel de expunere. Marile sentimente şi evenimente ale vieţii cotidiene sunt transpuse firesc într-o poezie cu tonuri elegiace din care aproape că lipsesc fronda şi pornirile ŕ rebours, iar senzaţia este aceea a retragerii ce permite contemplarea şi spectacolul interior. Există câteva laitmotive dragi poetului, printre ele cerul (cel „De sus” şi cel „De jos”), dealul din spatele casei, lemnul de cireş sau, ca o contrapondere la sacralitatea acestora, analgezicele „Sparte între dinţi”. Ele sunt faţetele unui real metaforizat ce funcţionează ca vagi ancore într-o regie a intimităţilor ulcerate. Este aici o poezie calmă, dar nu neapărat a calmului, care vorbeşte despre temele importante fără a epata. Singurătatea, bătrâneţea, frica de moarte – care este şi ea cea „De sus”, şi cea „De jos” – se risipesc printre rânduri, într-o poezie înrudită deseori cu vorbirea oraculară. Într-un poem de la pagina 82, primul vers deschide textul hipnotic: „Pe malul unui râu fărâma ta de adevăr este apa”, ca în a doua strofă să se ceară, parcă, o întoarcere rapidă la realitate: „Dai de pământ cu fericirea unui om singur”. Fascinaţia este, până la urmă, aceea a dezvrăjirii subtile, a privirii fixate pe adevărul nud, care vine din această sedimentare lentă a experienţelor dureroase.
La paginile 102 şi 107 sunt, printre multe altele din carte, două poeme de auto-situare, sugestive pentru acest tip de dualitate pe care l-aş defini ca o sumă dintre criză şi acceptare, ca o pendulare între ele, revelată prin măştile concretului: „Fără nume/ am ceva din viaţa unui fluture/ care a atins maturitatea într-o singură zi./ am semnele paradisului în oase/ în cerul gurii/ am transparenţa abisului/ am răul necesar care mă umple de ţipăt” sau „Nu ştiu dacă ar trebui să mă bucur. zile la rând/ pe dealul din spatele casei/ am luat singurătatea la ţintă. degeaba./ acum sunt mortul din casă care desenează pereţii/ cu scene din viaţa de apoi/ şi nu înţeleg nimic.// încă o zi în care curajul dispare/ încă o zi în care panica sparge blindajul/ şi ajunge la os.”
Avea dreptate Gabriela Gheorghişor, când scria în Ramuri despre Ritualuri de îmbătrânit sufletul (2024), să constate evitarea expresionismului visceral printr-un soi de resemnare dată de coabitarea cu răul şi, implicit, statutul taumaturgic al poeziei sale, aplicat sieşi, înainte de toate. Poemele iau mulajul stărilor succesive pentru a da curs, în cele din urmă, expresiei senine, într-o repliere miraculoasă a sinelui. Foarte puţine repere din acest areal miraculos şi pe alocuri festiv, dar relativ restrâns, fac figuraţie. Ele au rolul unui detaliu contrastant sau al comunicării insesizabile asemenea fluturelui ale cărui bătăi din aripi pot genera mişcări signifiante ale aerului la distanţe considerabile. Cele mai multe dintre acestea, fie că este vorba despre elemente de decor poetic, fie de alegaţii aparent independente, se alătură în tonul devenit rece, constativ, iar perspectiva autoscopică trece de la reflecţie la descripţia detaşată: „Azi poţi crede că eşti un om bun/ şi că ceea ce te desparte de cer/ sunt cutiile de analgezice ascunse în dulapuri/ sunt călăreţii taciturni care în galop/ dau ocol inimii/ când sângele tău stă la pândă.// dar tu iubeşti negreşit/ limbuţia frenetică a zorilor/ acea sălbăticiune cu urechi de vulpe/ care îţi taie calea/ scânteind ca o lamă de ras.// aici unde ţipătul înfloreşte în rană/ dealurile se umplu de carii./ tu ceri recunoştinţă/ ceri pace în toate colţurile casei.// te lepezi de viaţa/ care nu ţi se potriveşte” (p. 7).
Radu Florescu se alătură unei tradiţii poetice care a păstrat în mod curios o poziţie secundară în istoria literară recentă: non-ironică, puternic imaginativă, mai puţin conceptualizată, dar cu o bună capacitate de combinare stilistică. Iar despre glorie, pare să vorbească tot poetul undeva la pagina 68, doar „Ea trece împărţind mărunţiş”. Suficient, s-ar zice, celui care nu este nici mai mult, nici mai puţin decât o simplă „Aşezare umană” (p. 83). Formată din decepţii, speranţe, din sentimente, în fond, care cer o rostire egală, între limitele obişnuite: „Azi noapte/ am văzut pe cerul întunecat/ un foc şi câteva vulpi rătăcite./ îngândurat îmi spun:/ voi merge să sting focul/ iar până la ziuă/ voi stinge şi vulpile./ iar mâine/ sub cireşul care îmi acoperă casa/ voi sărbători./ voi pune pe masă trăirile/ din ultimii ani” (p. 90).