Simona Antonescu, autoare contem-porană căreia i-a fost recunoscută în nenumărate rânduri calitatea de a povesti istoria României cu tâlc şi pe înţelesul tuturor, a revenit în anul 2025 cu romanul Coborârea în cetate. Propune o perspectivă inedită asupra Războiului cel Lung şi a campaniei conduse de Mihai Viteazul pentru dobândirea independenţei Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti de sub puterea de influenţă a Imperiului Otoman, dorind să reapropie principatele de Liga Sfântă şi îmbinând cu precizie şi măiestrie concepte precum identitatea naţională, sacrificiul colectiv şi instinctul patriotic desăvârşit.
Romanul vizează o apropiere de mentalitatea secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, prin furnizarea unui narativ construit cu fidelitate şi minuţiozitate, care favorizează experienţele unor personaje fictive, desprinse din fresca socială a unei ere marcate de schimbări severe. Macrocosmosul diacronic, fluid, înscris sub zodia metamorfozei, comparabil cu o scenă vastă, cunoscută în cărţile de istorie, întâlneşte o reinterpretare edulcorată prin intermediul multitudinii de microcosmosuri ale personajelor ce iau parte la diegeză.
Poate cel mai important microcosmos, de care se leagă ca piesele de domino toate celelalte, este cel al lui Gruia. Orfan de mamă, crescut de moşii lui, Gruia e primul personaj ce prinde viaţă în romanul Simonei Antonescu. Taciturn, muncitor, sprijin pentru familia tatălui său, dar şi pentru părinţii adoptivi, mai ales pentru moşica sa, aflată pe patul de moarte, la puntea dintre lumi, „Cel mai tomnatec fecior din Şchei“ se dezvoltă magistral până la finele romanului, evoluând dintr-un holtei misterios, care incită lumea la presupoziţii, la un familist convins, care aşteaptă cu o febrilitate necaracteristică să ofere copiilor săi toate darurile vieţii de care el nu avusese parte.
Fraţii mai mici ai lui Gruia, fii ai tatălui său şi ai Zadei, Neacşu, Grama şi Mitruţ – ori Mitrea, cum preferă să fie numit pentru a-şi spori independenţa şi masculinitatea –, sunt trei personaje conturate cu rigurozitate ca fiind, paradoxal, pe cât de opuşi, pe atât de uniţi în idealuri şi aspiraţii. Neacşu şi Grama sunt jumătăţi ale aceluiaşi întreg, oglindindu-se unul pe celălalt prin trăsăturile de caracter diametral opuse de care dau dovadă, pe când mai fragedul Mitruţ, abia aderând la adunarea junilor din Şchei, are de confruntat aprehensiuni de origini felurite, care îi consolidează firea şi îl apropie în rang de fraţii săi.
Tragedia Zadei, pierderea celor trei fiice mult dorite, este navigată poetic printr-o deplasare confuză în pădure, ce redă, la nivel descriptiv, sacrificiul mamei de a lua totul de la capăt periodic, printr-o rememorare lucidă a naşterilor, pentru a putea, febril şi fantasmagoric, să menţină intacte punţile dintre cele două lumi, cu riscul de a trebui să fie repetitiv martoră la damnarea fetelor ei.
O strategie recurentă de sincronizare a naturii cu realitatea romanului este utilizarea antitetică a luminii şi întunericului, ca dihotomie ce ghidează substanţa evenimentelor, printr-o ciclicitate premonitorie, ce anticipează alternanţa momentelor de împlinire personală cu zbuciumul decelat din bătăliile conduse de Mihai Viteazul. Pe lângă dimensiunea relaţiilor romantice, de familie, a traumelor generaţionale care marcau, mai mult sau mai puţin surprinzător, şi pe strămoşii noştri, se remarcă punctul culminant, în care cei patru fraţi, ca veritabili eroi, reuşesc să destrame rezistenţa inamică şi să se infiltreze în cetate.
Cu regret însă, în Epilog aflăm că Mihai Viteazul nu a fost martor la ziua victoriei, fiind ucis înainte de a-şi vedea visul împlinit. Moşica lui Gruia, un personaj emblematic, aflat la hotarul dintre viaţă şi moarte, prevesteşte distrugerea speranţei la victorie prin propria ei sucombare, interpretată popular ca eveniment ocult, mai ales în lumina unei aşteptări îndelungate. Paralela dintre cele două morţi arată cum, deşi distincte în esenţă, istoria mare şi istoriile mundane, personale, se întrepătrund în cele mai neaşteptate moduri.
Scriitura romanului este una cu un vădit caracter arhaic, adaptată într-o mare măsură vocabularului vremii, iar firul ideilor are ritmicitatea unei poveşti spuse la gura sobei. Totul începe şi se termină cu Gruia, într-o simetrie perfectă. Gruia îşi cară zilele una câte una, cucerind prin onestitate şi prin caracterul său neaoş. Lectorii sunt lăsaţi să contemple asupra evenimentelor istorice prezentate, ca treziţi în conştiinţă de către lumina ce „[..] i se strecura fir cu fir, ca apa, printre vise, trezindu-i câte un gând ici-colo, cum aprinde ţârcovnicul lumânările în sfeşnicul pentru vii, una câte una”.