Apărută în anul 2025 la Editura Muzeul Literaturii Române, în colecţia Aula Magna, lucrarea Otiliei Ungureanu, Jilţul maestrului. (Re)configurări critice ale universului macedonskian, reprezintă una dintre cele mai consistente şi originale contribuţii exegetice recente dedicate operei lui Alexandru Macedonski. Izvorâtă dintr-o teză doctorală amplă şi riguros elaborată, cercetarea propune o perspectivă novatoare, modernă şi multidimensională asupra creaţiei unuia dintre marii reprezentanţi ai literaturii române de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.
Pe parcursul celor şase capitole robuste (412 pagini), construite în baza unei impresionante bibliografii, autoarea demonstrează că opera lui Macedonski poate şi astăzi „Să incite analitic”, având „Suficientă substanţă generatoare de sensuri critice” şi o îndestulătoare profunzime şi prospeţime. Lucrul e dovedit de exegezele mai vechi sau mai noi, realizate de importanţi critici literari care, fiecare în parte, relevă dimensiuni valoroase ale operei macedonskiene. „Chiar şi erorile hermeneutice se dovedesc prolifice”, scrie Otilia Ungureanu în introducerea cărţii sale, „Pentru că determină tot mai multe reevaluări ce contribuie eficient la întregirea imaginii de ansamblu. Disponibilitatea poetului pentru direcţii diverse hrăneşte constant baza ipotetică a raţionalismului critic. Mai mult decât atât, chiar critica literară, aflată şi ea într-o continuă evoluţie, cunoaşte mutaţii la nivelul gândirii, elaborând constant noi metode şi instrumente de interpretare textuală. În acest context, necesitatea unui nou demers este argumentată în primul rând de nevoia racordării la contemporaneitate a viziunii critice în ceea ce priveşte creaţia, dar şi profilul omului Macedonski” (p. 11).
Lucrarea Otiliei Ungureanu, ne spune criticul şi universitarul sucevean Mircea A. Diaconu pe coperta a IV-a a volumului, „Reciteşte într-o primă etapă aproape tot ce s-a scris despre Macedonski”, punând totodată „Ordine în labirintul exegezei”, identificând şi supunând analizei şi interpretării „Traseele semnificative ale operei”. „Cu un discurs matur, de critic veritabil, care demonstrează, dacă mai era nevoie, că adevărata critică e creaţie, Otilia Ungureanu îşi întemeiază propria analiză, propriile interpretări pe cunoaşterea amănunţită a exegezei critice, pe care o organizează în scenarii care să-i pregătească demersul, un excurs analitic care se dovedeşte profund şi substanţial, original în chiar esenţa sa”. Volumul Jilţul maestrului, concluzionează comentatorul, „Propune şi realizează o recitire solidă şi în acelaşi timp rafinată a unei opere complexe, controversate, de primă mărime”.
Un foarte bine documentat capitol este cel care reliefează receptarea operei macedonskine (capitolul I), autoarea insistând pe contribuţiile critice care au condus la canonizarea autorului, dar şi pe acelea care au întârziat-o. Realizarea acestei incursiuni exegetice şi aducerea ei la zi o conduc pe Otilia Ungureanu la concluzia că aceasta „Este mai mult decât oportună”, în condiţiile în care a existat şi există încă o nedisimulată „Mişcare a operei” macedonskiene şi o dezvăluire constantă a valorii acesteia, fie în poezie, proză şi teatru, fie în eseistică şi jurnalism, demonstrând, aşadar, o meritată rezistenţă în timp. Capitolul porneşte de la evidenţierea mutaţiilor importante survenite în receptarea operei lui Macedonski, începând cu contextul socio-cultural în care s-a format sau şi-a desfăşurat activitatea scriitorul, continuând cu identificarea momentelor de contestare a operei sale, aspecte ce au condus la o perioadă lungă de trecere în uitare şi, mai apoi, la o renaştere a interesului pentru creaţia macedonskiană, când poetului i se oferă un loc în canonul literar, din păcate, în posteritate. „În ciuda faptului că opera primeşte la un moment dat o legitimare permanentă a statutului său, receptarea este în continuare influenţată de diferite mentalităţi. Căci canonizarea reflectă involuntar gusturile unei epoci, iar funcţionarea canonului în timp devine problematică dacă avem în vedere transformările lumii în care trăim. Receptarea creaţiei macedonskiene urmează, după o perioadă de interes major, un parcurs mai puţin anevoios, care însă osifică imaginea operei, altădată în mod paradoxal dinamizată chiar de multitudinea studiilor critice ostile” (p.19).
Desfăşurând cu spirit critic şi analitic un larg inventar al comentatorilor oneşti ai operei lui Macedonski, de la Tudor Vianu, G. Călinescu, Adrian Marino, Garabet Ibrăileanu, Duiliu Zamfirescu, Ion Negoiţescu, Daniel Dimitriu, Şerban Cioculescu, Mihai Zamfir, Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Mircea Scarlat, Al. Piru, Ion Trivale, Ion Rotaru, Marin Beşteliu, Florea Firan, Dumitru Chioaru, Andrei Oişteanu, Vladimir Streinu, Mircea Zaciu, Constantin Ciopraga, Marin Mincu, şi alţii, până la Petru Th. Missir, Nicolae Davidescu şi G.C. Nicolescu care „Reuşesc” o interpretare eronată a creaţiei şi o imagine falsă a poetului, Otilia Ungureanu ne atrage atenţia asupra poziţiei inexplicabile şi nejustificat ostile a lui E. Lovinescu. Pentru acesta (în articolul „Al. Macedonski”, publicat mai întâi în 1912, reluat în Critice, III, Editura Librăriei Alcalay & Co.,1920), aşa cum sintetizează autoarea, Macedonski simbolizează imaginea poetului mediocru, al cărui destin este steril, dar zgomotos, lipsit de măreţie, marcat de inegalitate şi deziluzie. În mod paradoxal, susţinea Lovinescu, Macedonski reprezintă chiar o tipologie antipoetică, un creator lipsit de sentimente profunde şi de lirism pur, ce nu-şi poate depăşi nemulţumirile personale, iar ecoul satiric proiectat în operă nu se poate ridica la un nivel superior din punct de vedere valoric, fiind rezultatul acestei combustii intime. La Macedonski, creaţia se reduce la revolta meschină susţinută împotriva adevăratelor talente ce-şi câştigă pe drept locul în literatura română. Iar în altă parte (în articolul „Alexandru Macedonski”, publicat mai întâi în 1919, republicat în volumul Critice I, Editura Minerva, Bucureşti, 1932 şi Scrieri I. Critice, ediţie şi studiu introductiv de Eugen Simion, Editura E.P.L Bucureşti, 1969), Lovinescu îşi continuă „Observaţiile”: Macedonski este lipsit de pasiuni de orice fel, impasibil faţă de marile teme universale – moartea, iubirea sau divinitatea. El nu este un mare poet, iar aşa-zisa aură modernă a poeziei sale derivă din factorul senzorial, născut din impresionism şi anularea emoţiei. Popularizarea poeziei macedonskiene în posteritate, hrănită de insuficienţa ei emotivă şi de factorul ei pur senzaţional, se va autodevora tocmai din cauza acestor principii etc.
Poziţia critică a lui E. Lovinescu a condus la o adevărată „Catastrofă a receptării” operei macedonskiene în ansamblul culturii noastre, susţine poetul Nicolae Tzone (vezi volumul VII al Caietelor macedonskiene, Bucureşti, Editura Eikon, 2025, pp. 40-47). Şi aceasta deoarece „Citite peste timp, fie-mi îngăduit să remarc, ceea ce E. Lovinescu îi pune lui Macedonski în cârcă drept învinuiri colosale sunt meritele şi calităţile prin care el câştigă Războiul cu epoca sa, fiind nu doar învingător, ci Învingătorul strălucit. Inconfundabilul, admirabilul nostru Macedonski” (p. 47).
În epocă, primul care îl va apăra pe poet în faţa erorilor, voite ori nevoite, ale marelui critic este tânărul, de numai 18 ani, Tudor Vianu, motivându-şi demersul astfel: „Bucata d-lui Lovinescu aduce atâta patimă şi denaturare a adevărului în detrimentul d-lui Macedonski încât socotesc de a mea datorie să-mi curăţ calea”. Vianu, în două articole: „Revizuire critică” (publicat în Făclia, an I, nr. 8, din ianuarie 1916, pp. 65-66) şi „Alexandru Macedonski ca poet” (din „Flacăra”, an V, nr. 37, din 25 iunie 1916, pp. 446-447), polemizează cu marele critic, argumentând că unele dintre afirmaţiile sale sunt subiective, voit depreciative, şi nu rezistă unei analize critice şi comparative bazate pe evaluări care iau în considerare valoarea operei, iar nu anumite idiosincrazii şi prejudecăţi deformatoare. Tudor Vianu critică aşa-zisa „şcoală a bunului simţ” care îl împiedică pe E. Lovinescu să accepte opera literară a lui Macedonski, el necunoscând, de fapt, in integrum creaţia macedonskiană.
Şi G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, îi reproşează lui E. Lovinescu superficialitatea şi lipsa de profunzime estetică în analiza creaţiei poetice a lui Alexandru Macedonski. El consideră că Lovinescu se raportează la Macedonski mai degrabă dintr-o perspectivă mondenă şi sociologică, privind cenaclul şi polemicile acestuia, fără a pătrunde cu adevărat în substanţa operei poetice. Şi reproşurile lui Călinescu nu se opresc aici.
Revenind la volumul Otiliei Ungureanu, autoarea ne asigură că, dacă epoca în care a trăit poetul îi face prea puţină dreptate, „În prezent locul lui Macedonski în istoria literaturii române se desăvârşeşte” şi „Macedonski este un spirit vizionar, unul dintre cei mai importanţi scriitori formaţi la cumpăna dintre două secole, precursor al poeziei moderne” (p. 57).
De o densitate la fel de mare şi la fel de bine scrise şi argumentate sunt şi capitolele următoare ale cărţii: „II. Alexandru Macedonski, un manierist?”; „III. Reprezentări ale vieţii private în creaţia macedonskiană”; „IV. Nopţile macedonskiene – o perspectivă psihocritică”; „V. Proza macedonskiană. Provocări tematice şi retorice”; „VI. Rondelurile macedonskiene – apogeu creator”. Fiecare parte are subcapitole, teme, motive şi pretexte incitante care dau cercetării consistenţă şi claritate, iar lecturii, satisfacţie, atrăgând cititorul, printr-o multitudine de dimensiuni şi paradigme, în interiorul universului macedonskian. Decodificăm, astfel, cu sprijinul acestui volum – un adevărat îndreptar critic modern, realizat de Otilia Ungureanu – noi şi semnificative simboluri ale unei opere literare complexe, care a trecut cu măiestrie proba timpului.