Concertul
I.
nu am nicio dovadă că m-am născut
tot ce îmi amintesc e că am lăsat moştenire
o amprentă de prooroc
obligat să traverseze sub dogoarea soarelui
ferocitatea unor cuvinte de iubire
laolaltă cu fiarele şi îngerii
poate că viaţa asta a fost doar o gheară
prin care culegătorii îşi seceră frica omenească
din cântecul scoicii aruncate pe ţărm
exodul iniţiatic, la cules de afine
în cordiliera Estului
odinioară ea străjuia abisul mării
iar eu doar un jocheu al norilor
fraţii mă încingeau cu o frânghie şi îmi dădeau
drumul din creştetul stâncilor
în prăpastie
eu pieptănam întunericul muntelui
până ce umpleam ciutura
cu boabe strălucitoare –
aşa am învăţat că lumina e neagră
ziua
iar bezna e luminoasă
noaptea –
astfel am înţeles că cel mai bun culegător
învingătorul
este aruncat în neant
pentru a desluşi aura de linişte salvatoare
chiar în miezul infernului,
apoi tăinuindu-şi filosofia
direct în profeţiile urmaşilor
pentru ca neamul său să nu mai fie rob
niciodată
să priveşti lumea, sau să te laşi privit
ca o relicvă?
casele vechi din tine se reazemă
în puterea timpului
de a te ajunge din urmă
răstignindu-te
la fel cum o furtună ne desface braţele
şi ne obligă să ne aruncăm în gol
cu preţul de a fi liberi la Înviere
II.
în fiecare seară ne adunam în jurul focului
ca să vorbim despre foc
umbra fiecăruia dintre noi tăcea şi asculta
doar atât
cred că mai şi înregistra, din când în când,
detaliile picante
invizibilă arheologic, limba noastră
nu era propriu-zis o artă, ci doar o evadare,
versiunea unei repetiţii generale:
un fel de viaţă de apoi
nemeritată dar inventată
cât să mai putem scrie despre sens
cu cerneala ascunsă a clarvăzătorului
fără cuvinte apoi plecam mai departe
fiecare la atelierul lui
la cărţile lui, la biblioteca lui
noaptea venea cu aceeaşi muţenie a singurătăţii
dintotdeauna
care gravează flori de ger pe altiţa poveştilor
(pe vremea aceea, mintea încă era caligrafică)
a doua zi, la trezire, istoria visată
se preschimbase deja în arsură a vieţii
despre care vom vorbi la următoarea
întâlnire secretă din jurul focului
sau cu prilejul plictisitoarelor
lansări de carte din viaţa noastră de apoi
III.
mereu te vei întoarce la copilul din tine,
pentru a număra jucăriile pe care
le mai poţi repara
starea de început
doar visul acelui păpuşar:
tu marioneta lui,
un alpinist escaladând norii
de care el
moştenitorul spaimelor
se teme cel mai mult
când vine noaptea,
te înveleşti grijuliu cu vechea lui
păturică de pluş
îţi numeri oasele friguroase
prin care se aude un cântec de leagăn –
în camera de alături
copilul şi stelele căzătoare
candelă în întunericul călătoriei
IV.
(înfiripări, resuscitări)
culori interioare volatile
vociferări de bibliotecă
ruminaţii în peisaje psihice din deşert
paşaport pentru haos
aici ar putea cristaliza
armonia de după orice război
al tăcerilor
îţi vorbesc deşi nu mă auzi
şi nu mă vezi:
în fiecare dintre noi există
supravieţuitorii purgatoriului
păsări fără aripi
iluminări greşite
galerii de acte ratate
absenţe care te iau ostatic
ancore oarecum simulate
alte fresce ale umanului nostru
zac în obscur
şi nedefinit
aşteptând o resuscitare
la fel cum vizionarii disting şi chipul şi plasma
în Nickelodeon al lui Adrian Ghenie,
sau rostul şi lipsa de sens a figurilor
în Les Bourgeois de Calais
al lui Auguste Rodin –
uneori, perfuzia face minuni
îţi povestesc despre cum este să fii viu
dar invizibil
pentru că eşti, deocamdată,
o schiţă de maestru:
să fii, adică, acolo unde inima
ar putea reporni
doar prin vibraţia
cabalistului
deşi nu vezi şi nu auzi
îţi povestesc despre cum este să învingi
atunci când toţi te credeau răpus:
simple răfuieli freudiene
cu odăile goale
din jurul puiului născut în lagăr
trebuie să înţelegi că victoria vine
atunci când nu mai ai timp
să despachetezi chiar toate amintirile,
dar te rog să te bucuri de primăvară:
e singurul anotimp în care
scorburile se umplu cu petale
iar locurile întunecate din oameni
devin culcuş pentru copiii pierduţi
V.
(despre creierul reptilian al femeilor
şi al sfinţilor –
teama ancestrală că lumina se va stinge)
într-un târziu, am început să zăresc
primele făpturi 100% umane
privirile ies unele din altele
ca nişte vechi bisturie
incizii în carnea algoritmică
de fapt priveam cerul însângerat la apus
cu durerile lui vindecătoare
cuibărind în copiii sintetici
molii de stejar şi gândaci de papirus
sub şenilele de tancuri din muzeu
fiecare stea o comunicare
cu trauma
orice ticăit de bombă o cuminecare
a tainei
era imposibil să nu lupţi
pentru dreptul de a muri –
totuşi, am continuat să fixez
cu ochii minţii
punctul acela incandescent al despărţirii
creierul reptilian al femeilor
la fel ca acela al sfinţilor
teama ancestrală că lumina se va stinge
VI.
marea muzică
o loialitate invizibilă
faţă de durerea de a fi viu
nu poţi cumpăra bilet pentru
călătoriile emoţionale
dar te duci la concert
îţi urmezi cu ochii închişi
solidaritatea cu diversitatea rebelă
a nostalgiei –
eşti doar un sunet distinct în gloata de ostatici
nebunia creaţiei simfoniile sinelui
când e străpuns de revelaţii
luna se oglindeşte în lacul dispărut
de pe hartă
poeţi cu gloanţele în ei plutesc
pe oglinda ermetică a clipei
marea muzică
te învaţă
să nu-ţi mai înghiţi emoţiile
dar să laşi râurile
să curgă pe obrazul tău
ducând mai departe
către ocean
perlele anxietăţii de repatriere