Romanul Vă dedic tăcerea mea este ul-tima scriere a lui Mario Vargas Llosa publicată în timpul vieţii şi reuneşte coordonatele de profunzime ale ataşamentului său pentru cultura peruană. Receptat din această perspectivă, romanul surprinde prin detaliile de documentare asupra patrimoniului cultural imaterial, axându-se pe muzica tradiţională. Este şi afirmaţia sa care susţine convingerea că muzica este cea care contribuie la armonizarea relaţiilor interumane. Titlul este sugestiv şi ca o ultimă confesiune, şi ca idee pivot a naraţiunii, care nu excelează în dinamism, ci în conturarea unui profil cultural al unei civilizaţii readuse în actualitate prin elementele de patrimoniu. „Am pus în Vă dedic tăcerea mea tot ceea ce înseamnă pentru mine Peru: exaltarea, tristeţea, acea muzică punctată de strigăte şi plânsete; aşa văd eu valsul peruan şi cultura mea. Acestea sunt trăsăturile noastre cele mai profunde şi din această cauză îmi este atât de drag romanul” – a mărturisit Mario Vargas Llosa.
Mario Vargas Llosa este considerat ultimul reprezentant al fenomenului literar latino-american, el boom, semnificând explozia culturală din anii 1960-1970, avându-i ca exponenţi importanţi pe Gabriel Garcia Marques, Carlos Fuentes, Julio Cortazar. Cele douăzeci de romane scrise de-a lungul unei cariere de peste 60 de ani au avut ca punct nodal crearea unei cronici a autoritarismului latino-american, precum în Conversaţie la catedrală sau Povestaşul. În Mătuşa Julia şi condeierul sunt teme la antipod, de la expresia vieţii cotidiene la experienţa personală, prin idila cu mătuşa sa devenită ulterior soţie. Discursul personal continuă de această dată dinspre Julia Urquidi Illanes spre lumea din jur prin cartea grefată pe această relaţie, Ce n-a spus Varguitas. Reţinem ideea de exteriorizare prin dialog şi de aceea titlul ultimului său roman este şi mai incitant.
Din argumentaţia acordării lui Mario Vargas Llosa, în anul 2010, a Premiului Nobel pentru Literatură rezultă contribuţia sa prin „Cartografierea structurilor puterii şi imaginile sale tranşante ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerii individului”. Ultimul roman va accentua această imagine a înfrângerii individului propunând o psihologie a personajelor care vor fi la final într-o convergenţă neliniştitoare. Naraţiunea propune o condensare de idei, prezentarea diacronică a creaţiilor muzicale, evoluţia instrumentelor şi a repertoriului muzical care devin reprezentative pentru Peru.
Povestea celor doi protagonişti ai romanului Vă dedic tăcerea mea, unul reprezentând şi vocea auctorială, Tońo Azpilcueta, celălalt, eroul poveştii, Lalo Molfino, este structurată pe secvenţe scurte, în care detaliul descrierii monografice a elementelor culturale este esenţial. Nu este acţiune, nici redarea unui destin, nici povestea unui oraş, ci caleidoscopul specificităţii culturii peruane.
Sărbătorile populare sunt redate sub spectrul regretului că şi-au pierdut impactul asupra comunităţii, că azi sunt mai mult o idee decât o realitate. Este exemplul sărbătorii Amancaes, care pe timpuri avea o coloratură diabolică. Avea două accepţiuni: dansul drăcuşorilor semnifica dracii scăpaţi din cimitire şi din Infern, a doua, dansul participanţilor care voiau să îi alunge în focul Gheenei. Mario Vargas Llosa subliniază un fapt cultural esenţial: reconstituirea patrimoniului imaterial are nevoie de locul de identificare, numai astfel istoria poate să îl revendice. Dacă faptul cultural a trecut în fondul pasiv al patrimoniului ca urmare a modernităţii, orice revitalizare a tradiţiei dincolo de cadrul recognoscibil, de identificare, este doar o idee. Scriitorul peruan procedează ca altădată Marin Sorescu în ciclul La lilieci: salvarea de la uitare a unor detalii din istoricul elementelor de patrimoniu cultural imaterial din Peru. Un exemplu: huachaferia. Desemnează o paletă largă de atitudini, snobism, dulcegărie, fanfaronadă, fudulie sau kitschul sentimental, ultimul termen mai aproape de înţelesul în limba română. Huachaferia şi valsul popular sunt considerate de Mario Vargas Llosa „Două fenomene inseparabile” „Care reprezentau marele aport a peruanilor la cultura universală” (p. 58). „Exista o huachaferia umilă, a peruanilor indieni, o huachaferia a metişilor, adică a clasei de mijloc, şi până şi bogaţii aveau huachaferia lor (...)” (p. 62).
Romanul Vă dedic tăcerea mea este mult mai mult decât o descriere monografică, foarte documentată, despre cultura tradiţională peruană. Este un mixt de psihologii aparent diferite care, la final, par a fi similare, cu o stare emoţională precară generată de receptarea mediului în care s-au format sau au eşuat. Episodul cu salvarea copilului abia născut şi abandonat la groapa de gunoi cu şobolani mişunând în jurul său va fi reluat peste un timp prin recuperarea unei chitare de către Lalo tot de la groapa de gunoi, cu care va face senzaţie în lumea muzicală. Îşi va dedica viaţa interpretării la acest instrument. Lalo Molfino interpretează însă valsul peruan de unul singur. Este un caz excepţional, este o interpretare prin care se interiorizează până la consumarea emoţională exagerată ce va avea apogeu gestul suicidal. Muzica sa va instala liniştea, iar scriitorul peruan va excela în descrierea acestei atmosfere prin ilustrarea făcută de cel ce va dori apoi să scrie o carte despre acest personaj: „Liniştea s-a instalat treptat în curtea interioară, în magherniţe. O linişte de coridă, s-a gândit Tońo Azpilcueta, o linişte sfâşiată numai de corzile chitarei, precum liniştea din acea după-amiază de duminică din arena Acho – în veci nu o s-o uite –, din timpul Sărbătorii din Octombrie, în 1956 sau 1957, când tatăl său, italianul, îl dusese la coridă, prima din viaţa lui. […] Acea linişte solemnă despre care se spunea că se lasă peste arena de tauri din Sevilla, sau în cea din Las Ventas, în Madrid, tăcere pe care era sigur că o auzise în copilărie, în Acho, era acum dată de metisul din Chiclayo care cânta în faţa lui, la câţiva paşi distanţă. Cânta un vals, fireşte, dar Tońo Azpilcueta nu-l recunoştea, nu-l identifica, pentru că sunetele scoase de degetele miraculoase ale lui Lalo Molfino nu semănau cu nimic din ce auzise până atunci. Avea senzaţia că melodia trecea prin el, îi intra în corp şi i-l străbătea la un loc cu sângele”. Personajul era însă un nevrotic, refuza să cânte cu trupa. Când a fost dat afară din trupă, Lalo a zis: «Vă dedic tăcerea mea» şi a plecat aproape în fugă” (p.45). A sfârşit la groapa comună. Analizându-i profilul, se detaşează vădit simţirea introvertită, o atitudine aparent de indiferenţă, răceală şi chiar distanţare. Transmite evident sentimentul zădărniciei propriei existenţe. După definirea acestui tip de simţire de către C. G. Jung (Tipuri psihologice, Editura Humanitas, 1997) identificăm resortul declanşator al reacţiilor introvertite: o emoţie impetuoasă poate însufleţi o imagine afectivă primordială. Personajul nu e lipsit de sentimente, ci sentimentele lui nu sunt extensive, ci intensive. Ele se dezvoltă în adâncime. Individul pare a manifesta o compasiune intensivă, se închide în faţa oricărei forme de expresie şi dobândeşte o adâncime pasionată care înţelege mizeria lumii şi încremeneşte în ea. Tipul simţirii introvertite dobândeşte o anume forţă misterioasă, care poate fascina pe cei din jur. Simte că este asaltat de rivalităţi, devine egocentric, simte puterea şi semnificaţia obiectelor devalorizate, am adăuga noi la descrierea lui Jung, semnificaţia relaţiilor personale eşuate. Toate aceste reacţii duc la epuizare şi apoi la nevroză. Chitaristul lui Llosa se înscrie în acest tip de simţire introvertită, invocând tăcerea drept univers al vorbelor nerostite, al sentimentelor neexteriorizate. Şi Tońo Azpilcueta va avea acelaşi traiect existenţial, dinspre exteriorizare spre nemulţumire, neîmplinirea visului de a preda la catedra universitară. Ceea ce îi uneşte pe cei doi, ca un efect impresionant al naraţiunii, este imaginea spaimei devorării de către şobolani, Lalo de când era mic, cu imaginea gropii de gunoi, Tońo Azpilcueta cu senzaţia de mişunare pe corp a şobolanilor, ambele situaţii conducând sentimentul introvertit spre eşec şi nebunie. Tăcerea nu reprezintă numai ce nu s-a spus, este o tăcere estetică, la unul muzicală, la celălalt literară. Ambii dedică tăcerea lor posterităţii ca o traumă, dar şi ca o consumare estetică. Fiecare secvenţă narativă a romanului este un capitol, o poveste a unui destin, având ca scop descoperirea detaliilor de viaţă personală. Este ca un ghem făcut din multe fire colorate, care, în final, desfăşurate, oferă tabloul unei epoci, al unei ţări, al unei culturi. Dacă nu ar fi fost implicarea emoţională a celor două personaje generând alterarea personalităţii până la boala nevrotică, romanul ar fi fost doar opera unui monograf al culturii peruane, dar, cu acest final, scrierea se înscrie în opera lui Mario Vargas Llosa ca un reper receptat cu atât mai multă aviditate de lector, cu cât autorul mărturiseşte ab initio că este ultimul său roman, simţind că nu mai are ani de trăit pentru a scrie un alt roman.
Spirit renascentist al vremurilor moderne, Mario Vargas Llosa va face din ultima sa scriere un edificiu dedicat tăcerii, cea care se instalează la timpul-prag între lumi.