Casa şoaptelor

(fragment)

Traducere din limba engleză de Irina Bojin

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2026

Scriitoarea britanică Anna Mazzola este autoarea a cinci romane de mare succes atât în ţara natală, cât şi în străinătate. De profesie avocat specializat în drepturile omului, cărţile sale abordează deseori consecinţele crimelor şi ale injustiţiei, iar printre autorii care au influenţat-o se numără Daphne du Maurier, Shirley Jackson şi Sarah Waters. Romanul său de debut, The Unseeing (2016), a fost nominalizat la Historical Writers’ Association Debut Crown în 2017 şi a câştigat Edgar Allan Poe Award în 2019. The Story Keeper (2018), cel de-al doilea roman, a consacrat-o definitiv ca pe o voce literară de o mare prospeţime şi i-a adus o nominalizare pe lista lungă la Highland Book Prize în 2018. A fost urmat de Fata mecanică (The Clockwork Girl, 2022; Humanitas Fiction, 2024); acesta i-a adus Annei Mazzola două nominalizări pe lista scurtă la premiile CWA Dagger şi una la premiile Fingerprint în 2023, precum şi o nominalizare pe lista lungă la Dublin Literary Award pentru 2023. Cel de-al patrulea, Casa şoaptelor (The House of Whispers, 2023; Humanitas Fiction, 2026), a fost desemnat romanul istoric al anului de către Sunday Times. The Book of Secrets, cel mai recent roman al Annei Mazzola, apare în martie 2024, iar în 2025 este programată lansarea unui thriller semnat cu numele de Anna Sharpe. Anna Mazzola este, de asemenea, voluntară la Doorstep Library, unde lucrează cu tineri defavorizaţi, şi membră a consiliului de administraţie al Red Dress, o organizaţie artistică dedicată femeilor şi copiilor care supravieţuiesc violenţei. Locuieşte în sudul Londrei, împreună cu soţul ei, cei doi copii, o pisică neagră şi un şarpe.

Roma, 1938. Lumea se află în pragul izbucnirii unui nou război, iar tânăra şi talentata pianistă Eva Valenti păşeşte în casa văduvului Dante Cavallera, pregătită să-i devină soţie. Dincolo de zidurile vilei lui somptuoase, fascismul îşi întinde tot mai ameninţător tentaculele. Însă în interiorul casei, Eva descoperă că o altă forţă pare să prindă viaţă: şoapte misterioase răsună din pereţi, accidente inexplicabile tulbură liniştea tuturor, fiica ei vitregă pare stăpânită de o forţă malefică. Eva începe să creadă că însăşi casa încearcă să dezvăluie secretele întunecate ale trecutului – secrete pe care Dante este hotărât să le îngroape pentru totdeauna.

„Un roman construit cu măiestrie, care lasă să se insinueze supranaturalul, şi cu un deznodământ incandescent.“ (Sunday Times)

Casa lor era pe Via Giulia; o palazzina romană vopsită în galben floral, cu stucaturi albe, o uşă imensă de lemn cu ciocănele în formă de lei înfuriaţi şi ghivece cu lămâi în faţa intrării. Cu ochii la lei şi un tremur în piept am aşteptat să se deschidă uşa. Înăuntru se auzeau lătratul unui câine şi o voce bărbătească.

Mă aşteptam mai degrabă să-mi deschidă un servitor, dar în uşă a apărut Cavallera însuşi, luptându-se să stăpânească un ogar italian cenuşiu, foarte agitat.

— Signorina Valenti, da? Îmi cer scuze pentru sălbăticiunea asta. Crede că e ora de ieşit la plimbare, dar aşa crede toată ziua. Zefiro! Înapoi! Cum te porţi?

După ce a reuşit să închidă uşa, Cavallera mi-a strâns mâna, zâmbind larg.

— Mulţumesc că ai venit. Ce primire ţi-am făcut! Să mai zici că e bine să ai un câine.

Am zâmbit şi eu, neştiind ce să spun, şi am intrat în vestibulul de piatră, unde aroma lămâilor era înlocuită de mirosul cerii de parchet. Câinele începuse să scâncească.

— Dă-mi voie să-ţi iau jacheta. Te rog, intră în salon. Nu, tu nu, Zefiro!

Câinele nu s-a dat bătut şi a intrat după noi în salonul spaţios, cu pereţi verzi şi parchet bine lustruit, unde am zărit lucirea unui pian negru. Deasupra căminului de marmură închisă la culoare erau atârnate nelipsitele portrete: Ducele şi regele cel scund, căruia Ettore îi spunea Măria Sa Bese-n-cizme.

— Ia loc. Apă?

— Da, vă rog.

M-am aşezat, prea ţeapănă, pe unul din fotoliile în dungi, cu spătarul tare, în timp ce Cavallera a apucat o carafă de cristal plină cu gheaţă şi bucăţi de fructe şi mi-a turnat un pahar de apă. Acum, văzându-l de aproape, mi-am dat seama că e mai în vârstă decât îmi păruse prima oară; avea vreo patruzeci şi cinci de ani, faţa ridată şi bronzată. Mirosea a apă de colonie şi a ţigări. Şi câinele arăta bine, cu blana lucioasă, cenuşiu închis.

— Vasăzică eşti prietenă cu Allegra? Mi-a lăudat felul cum cânţi.

— Allegra e generoasă. Sunt o pianistă bunicică, fără nimic special. În schimb, îmi place foarte mult să dau lecţii.

Chiar aşa era; ca profesoară de pian mă simţeam folositoare, plină de energie. De fapt, tocmai o profesoară de muzică îmi schimbase viaţa şi doream să împărtăşesc această bucurie şi altor copii, să le dau ceva ce nimeni nu le putea lua.

A zâmbit.

— Ei, sunt convins că eşti modestă. Mi-aş dori să am atâta răbdare cât să predau şi să învăţ să cânt ca lumea. Din păcate, n-am ureche muzicală – nicio speranţă. – A tăcut şi a mângâiat câinele pe cap. – Soţia mea era o pianistă de excepţie. Poate că ţi-a spus Allegra.

N-am răspuns imediat.

— Da, într-adevăr. Mi-a spus că-i plăcea s-o audă cântând.

De fapt, Allegra nu prea vorbise despre talentul muzical al soţiei lui, ci mai degrabă despre cum murise, de întreaga tragedie şi de rochiile ei frumoase. („Adelina. Totdeauna elegantă şi reţinută. Totdeauna impecabilă. Şi ce casă! Ai să vezi cu ochii tăi.“)

Cavallera mângâia câinele, cu gândul aiurea.

— E ciudat să n-o mai aud cântând, să ştii. Încă nu m-am obişnuit. Nu s-a obişnuit nimeni, aşa-i, Zefiro? – Câinele a ciulit urechea. – Bietul de el. Încă o mai caută prin casă.

Cavallera a râs scurt, cum fac bărbaţii când vor să-şi ascundă sentimentele şi am simţit că mă cuprinde un val de simpatie pentru el.

— Allegra mi-a spus că fiica dumneavoastră cântă foarte bine.

— Da, şi ea are talent, cred, doar că trebuie încurajată. Nu prea are încredere în ea.

— Am să fac tot posibilul, signor Cavallera.

— Dante, te rog, spune-mi Dante. N-am să fiu mereu aici când ţii lecţiile – plec deseori cu treburi –, însă trebuie să mă ţii la curent cu progresele pe care le face. Îmi vei da de ştire dacă ai dificultăţi?

— Bineînţeles, deşi sunt sigură că nu vor fi.

A dat din cap, cântărindu-mă din ochii lui negri; brusc m-am simţit stânjenită din cauza modestei mele rochii albastre, purtată şi spălată de prea multe ori, şi de pantofii de piele zgâriaţi, care îşi pierduseră luciul.

— I-a fost foarte greu după moartea mamei, a spus încet. Şaisprezece ani nu e vârsta la care să-ţi pierzi mama.

— Nu, desigur.

Nu i-am spus că eu însămi îmi pierdusem mama cu cinci ani în urmă şi nu credeam că există vreo vârstă la care să-ţi pierzi părinţii.

— Mi-a părut foarte rău să aflu de pierderea suferită. Allegra mi-a povestit la vremea aceea.

— Mulţumesc. Era… cum să spun, era totul pentru noi.

— Fireşte.

Trebuia să mă prefac a înţelege, cu toate că nu iubisem pe nimeni din tot sufletul, fără rezerve. Întotdeauna mă ţinusem cumva deoparte. Singura relaţie la care fusesem martoră de aproape fusese cea dintre părinţii mei şi nu doream defel s-o imit. Tânjeam după apropiere, tânjeam să fiu iubită, însă nu aveam habar cum să fac.

— De fapt, o chem pe Chiara îndată, a zis ridicându-se. N-ai apucat să-l vezi pe Alessandro, fratele mai mic al Chiarei, dar ai să-l vezi data viitoare, fără îndoială.

— Fiul dumneavoastră cântă şi el la pian?

Dante a râs din nou, de data asta de-adevăratelea.

— Nu, nu, el n-are timp de aşa ceva. Are treisprezece ani. Nu-i stă gândul decât la marşuri, puşti şi parade. Ştii cum sunt băieţii la vârsta asta!

Am dat din cap, deşi nu ştiam de fapt. Aveam mai mult eleve, iar fraţi nu avusesem; nu avusesem decât o soră, care murise la o vârstă fragedă. Ettore îmi fusese ca un frate, dar pe el nu-l interesau nicicum marşurile şi puştile. Era, la fel ca mine, pasionat de muzică, pentru că te puteai pierde în ea.

L-am auzit pe Dante chemându-şi fiica şi câteva clipe mai târziu aceasta a intrat încet în cameră, ţinându-se aproape de perete. Era îmbrăcată cu un sarafan peste bluza de mătase şi o jachetă tricotată strâns înfăşurată pe ea. Ţinea ochii în pământ.

— Domnişoara e noua ta profesoară de pian, signorina Valenti. Signorina Valenti, ea este Chiara, desigur. Sunt încredinţat că va fi o elevă silitoare.

— A, nu mă îndoiesc. Îmi face plăcere să te cunosc, Chiara.

— Piacere, a spus fata fără să ridice ochii din pământ.

Era aşa cum mi-o aminteam, o copilă drăguţă, cu gene lungi, negre, şi faţa delicată încadrată de o aură de păr la fel de negru.

— Chiara, draga mea, te rog s-o întâmpini pe musafira noastră aşa cum se cuvine. Doar n-o să te muşte.

— Da, tată.

În cele din urmă fata a ridicat privirea spre mine şi aproape că mi-a părut rău, fiindcă în ochii ei se citea o durere nemărginită.

— Ei, atunci vă las să începeţi lecţia. Signorina Valenti, te rog să chemi menajera dacă ai nevoie de ceva. Aştept cu plăcere să te revăd.

Şi cu acestea mi-a zâmbit larg şi a plecat, cu Zefiro după el.

I-am zâmbit încurajator fetei:

— Hai să începem, Chiara, bine? Arată-mi ce ai învăţat.

Tatăl avusese dreptate. Fata avea talent, mult mai mult decât majoritatea elevilor mei de la şcoală. Luase totuşi lecţii acasă de când avea şapte ani, îmi spusese Allegra, şi cântase adeseori împreună cu mama ei, o adevărată maestră. Chiara mi-a cântat întâi un fragment dintr-o sonată de Scarlatti – degetele îi alunecau fără efort pe clape –, apoi a început „Fantezie în do minor“ de Bach.

— Mulţumesc, Chiara. Ai cântat foarte frumos. Văd că eşti deja la un nivel avansat. Mai avem însă de lucrat şi te pot ajuta să mergi mai departe.

Fata a ridicat capul o clipă, m-a privit cu ochii mari şi mi s-a părut că o să spună ceva, dar n-a făcut decât să-şi tragă mânecile jachetei până aproape că şi-a acoperit mâinile. De ce nu-mi spusese Allegra că e aşa speriată? Ori poate se temea de mine? Eram hotărâtă să-i câştig încrederea.

— Ai dori să înveţi nişte piese anume?

— Întrebaţi-l pe tata.

— Dar, am spus zâmbind, eu te întreb pe tine. Ce-ţi place?

A tăcut câteva clipe înainte să răspundă.

— Gershwin. Mi-ar plăcea să învăţ ceva de Gershwin.

O alegere surprinzătoare pentru o fată atât de tradiţională în aparenţă. Poate că mă înşelasem.

— Bine, atunci am să-ţi aduc partituri de Gershwin.

În sfârşit, un zâmbet.

— Da. Mi-ar plăcea.

— Excelent. Deocamdată hai să facem nişte exerciţii ca să-ţi relaxezi încheieturile şi braţele. Stai să-ţi arăt.

Mi-am tras taburetul mai aproape de pian şi am cântat o serie de game şi arpegii.

Chiara s-a mai liniştit pe măsură ce exersa şi, o jumătate de oră mai târziu, am izbutit chiar s-o fac să râdă povestindu-i despre Bruno, mierloiul nostru vorbitor, care mă acompania uneori când cântam, iar când şi când făcea comentarii despre calitatea interpretării.

— De curând a învăţat să ne facă „Proaste“ şi nu-l mai putem opri.

Răsfoind mapa ei cu partituri, foarte ordonată, am dat de „Suita Dolly“ de Fauré şi i-am propus s-o cântăm împreună. Am ajuns la „Le Jardin de Dolly“1, şi mi se părea că am început promiţător când am auzit o notă falsă şi Chiara a ridicat brusc mâinile de pe clape.

— De ce te-ai oprit, Chiara? Era foarte bine.

Respira sacadat, pieptul i se ridica şi se lăsa repede.

— Nu pot. Nu acum.

Am remarcat că pe pagină era făcută o însemnare cu creionul. Cineva – pesemne mama ei – scrisese „Cu amândouă mâinile!“ cu litere mărunte, citeţe.

— Sigur, am zis. Poate că e de ajuns pentru azi.

M-am blestemat în gând. Probabil interpreta duetele împreună cu mama ei. Trebuie că de aceea se tulburase.

*

Când mă pregăteam să plec am văzut o femeie în vârstă, încinsă cu un şorţ, care hrănea peştii aurii dintr-un bocal mare.

M-a salutat cu un zâmbet şi s-a prezentat: Greta, menajera.

— Mă ocup de toate cum pot mai bine aşa că, dacă ai nevoie de ceva, dă-mi de ştire. Să-ţi aduc haina, da?

— Da, dacă nu vă supăraţi.

Părea a fi o femeie cumsecade, dar obosită, cu riduri în colţurile gurii; am văzut şi că şchiopăta. Am urmat-o holul unde hainele şi pălăriile erau atârnate în ordine pe un cuier de lemn şi mi-a întins jacheta şi pălăria de paie pe care o purtam de ani de zile.

— Ai să vii în fiecare săptămână, ca fata dinainte, nu-i aşa?

— Da, în fiecare joi, la fel ca Allegra.

— S-a dus să aibă grijă de mama ei, a zis. Aşa face o fiică bună. Mă îndoiesc că fata mea ar face la fel pentru mine.

— Sunt sigură că da, i-am răspuns încurcată, căci ce ştiam eu despre fiica ei? Poate că îşi ura mama ori se temea de ea, cum mă temeam eu de tata.

— Ba nu, e una pigra, o nerecunoscătoare. Nu ştiu cu ce-am greşit în ce o priveşte. Ai zice că au crescut-o lupii, nu o mamă cu frica lui Dumnezeu, ca mine. Scrie-mi, îi spun şi ce crezi că-mi trimite? Cărţi poştale ca să ceară bani.

În timp ce Greta se plângea de ingrata ei fiică şi mulţii nepoţi care o storceau de bani, privirea mi-a fost atrasă de fotografiile în ramă de argint de pe masa din hol: una cu doi copii cu feţe serioase şi păr negru, legat cu funde; în cealaltă, o femeie suplă, cu păr cârlionţat, tuns scurt, privea spre aparat, ferindu-se de soare cu mâna streaşină la ochi.

Menajera a văzut că o priveam.

— Adelina. Mama lor.

— Da, fireşte.

Femeia era frumoasă. Elegantă cum eu nu aveam să fiu niciodată, într-o rochie cu talia căzută şi eşarfă.

— Peste puţin timp se fac şase luni de când s-a prăpădit.

— Ce dramă pentru familie. Pentru voi toţi.

Greta a dat din cap, cu ochii la fotografie.

— Aşa e. Casa s-a schimbat mult, să ştii.

— Fără îndoială. Ei, mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Ne vedem săptămâna viitoare.

I-am zâmbit înainte să plec, dar mi-a răspuns cu un zâmbet abia schiţat, cu gândul în altă parte. După un moment a închis uşa.

Era aproape şapte când am ajuns la imobilul unde locuiam, o clădire părăginită în Trastevere, pe lângă Piazza Mastai. Ridicând privirea, am zărit ghivecele cu busuioc şi oregano, cratiţele lăsate pe pervazuri, lenjeria întinsă la uscat. La o fereastră, o femeie necunoscută scutura o saltea; praful cădea ca o pulbere pe pavaj.

Când am deschis uşa apartamentului am auzit-o pe Mirella robotind în bucătărie şi am găsit-o încălzind apă pe sobiţă.

— Ai venit. Vrei caffč d’orzo? Chiar acum o făceam.

— Nu, vreau cafea adevărată.

— Vezi să nu!

— Atunci dă-mi din băutura aia scârboasă.

Mi-am scos haina şi pantofii şi m-am dus în picioarele goale pe balconul minuscul unde mierloiul nostru, Bruno, mă striga pe nume.

— Pasăre caraghioasă ce eşti! Ţi-a fost dor de mine?

M-a privit cu un ochişor galben şi a cârâit:

— Proasto!

— Mersi, brută imposibilă ce eşti. Nu mai pupi seminţe de dovleac!

M-am uitat jos, în curtea interioară. Doi copii sărăcăcios îmbrăcaţi îl trăgeau pe al treilea într-un cărucior. Un câine adulmeca lăzile de gunoi. Într-unul din apartamente urla un radio, în altul ţipa un copil.

— Poftim, mi-a spus Mirella întinzându-mi cafeaua. Am pus şi câteva boabe de cafea înăuntru, dar ai face bine să te obişnuieşti cu gustul cicorii. Mi-a pus în mână ceaşca şi farfurioara şi s-a apucat să întindă pastaciutta pe masa din bucătărie, presărată cu făină: Şi cum e eleva cea nouă?

— O fetiţă tristă. O casă frumoasă pe Via Giulia. (Şi un tată fermecător la care îmi rămăsese gândul, însă de asta nu voiam să pomenesc.)

Mirella a sorbit din cafea şi s-a strâmbat.

— Unii s-ar mulţumi şi cu atât. Oricum, eu am făcut rost de ceva bun, deşi nu se poate bea sau mânca. Vino. Ia ascultă!

Era un disc al lui Duke Ellington, foarte puţin uzat. L-a pus la gramofon şi am dansat puţin în mica noastră bucătărie; Mirella conducea şi ne prăpădeam de râs până când Margareta, vecina de alături, a strigat la noi să dăm muzica mai încet – nu ştiam că încearcă să adoarmă copilul? Chiar nu aveam deloc minte în căpşoare?

— Scuze, Margareta! a strigat Mirella, mi-a făcut semn din sprâncene şi a ridicat acul de pe disc. Câţi copii are femeia asta? Vrea să facă o echipă de fotbal?

Am pufnit în râs.

— De unde ai discul?

— Era la piaţă o femeie care vindea discuri la mâna a doua. Da, ştiu, n-ar fi trebuit să cheltuiesc banii, dar merităm şi noi să ne distrăm un pic, nu crezi?

— Bineînţeles, şi oricum, nu stăm chiar aşa rău cu banii.

Mirella a făcut o mutră lungă.

— Tocmai voiam să vorbim despre asta. Din păcate, avem veşti rele de la Mamma Gioiosa. – Aşa îi spuneam proprietăresei, o femeie total lipsită de voie-bună. – Măreşte chiria.

— Nu se poate! Din nou?

— Spune că toate s-au scumpit. Costul vieţii şi aşa mai departe.

— Parcă noi nu ştiam.

— Întocmai. Bine că ai mai găsit nişte elevi. Aş încerca şi eu să găsesc, dar nimeni nu vrea o evreică.

— Of, Mirella, nu pot să cred că s-a ajuns aici!

— Ba să crezi. S-a dus la chiuvetă; toată bucuria i se risipise: Am acum mai puţini elevi ca niciodată. Vrei să spui că e o coincidenţă? Că n-are nimic de-a face cu revista La difesa della razza şi cu teoriile nebuneşti ale guvernanţilor?

N-am ştiut ce să-i răspund. Nu aveam cuvinte pentru emoţii. Membrii familiei mele nu discutau şi nu se amestecau în politică, nu recunoşteau răul pe care aceasta îl pricinuise, lor şi atâtor altora. Dar în ultima lună văzusem în chioşcuri revista cu titluri mincinoase, incendiare. Citisem Manifesto della razza de Mussolini, care stabilea cine este italian.

— Pot să plătesc mai mult la chirie, Mirella.

Altceva nu puteam face, pe cât se părea.

— Deocamdată, poate. Dar ce-o să fie când măreşte din nou chiria? Ce-o să fie când n-o să mai am deloc de lucru?

— Aşa ceva n-o să se întâmple.

— Oare? Până şi fetele aşa-zis ariene se vor zbate să-şi găsească de lucru când vor intra în vigoare reglementările guvernului. Ştii, nu, că îngrădesc accesul femeilor la locuri de muncă? Ni se va cere să trăim făcând copii, ca amărâta de Margareta. Şi ştii ce am primit azi?

S-a dus la masa de lângă uşa de la intrare şi s-a întors cu un plic purtând ştampila Partidului Fascist. Mi s-a strâns stomacul de teamă.

— Recensământul, a spus Mirella. Mi-au trimis formularul de recensământ. Vor să afle de ce „Rasă“ sunt. Nu doar de ce religie, ci şi de ce „Rasă“. Asta ce mai e? Aşa ne definesc: nu ca popor, nici măcar ca religie, ci ca o seminţie nedorită. Ţi-au trimis şi ţie formular? Nu. Nu-i interesează decât evreii.

1 „Grădina lui Dolly“, a treia piesă din Suita Dolly, care se interpretează la patru mâini, compusă de Gabriel Fauré.