Mai toţi marii romancieri au publicat şi proză scurtă, fie ca exerciţii pregătitoare pentru proiectele lor de anvergură epică, fie ca probă de concentrare a scrisului. Nu face excepţie nici Gabriela Adameşteanu, o maestră a realismului social şi psihologic, care s-a impus în canonul critic românesc îndeosebi prin roman. Autoarea Dimineţii pierdute scoate, în 2026, un volum de nuvele şi povestiri, Vremuri fără răbdare (în seria dedicată de la Polirom), cu subtitlul Proze noi şi vechi, care conţine bucăţi din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979) şi Vară-primăvară (1989), dar şi inedite. Nu este prima oară când Gabriela Adameşteanu îşi reuneşte proza scurtă într-o antologie, însă de fiecare dată aduce revizuiri, modificări şi reordonări structurale, graţie spiritului său dilematic şi perfecţionist.
Nu voi relua perspectiva genetică (despre cronologia ediţiilor şi genealogia textelor scrie Oana Soare în postfaţa volumului, „Testul prozei scurte”), fiindcă prozele scurte ale Gabrielei Adameşteanu au oricum autonomie literară. Ele variază ca dimensiuni, de la „momente şi schiţe” la întinderea unor nuvele cu potenţialităţi de micro-romane. De altfel, cele mai dezvoltate (Gara de Est, O plimbare scurtă după orele de serviciu, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă) au şi personaje comune, migrante (deşi distribuite diferit, în rol principal sau secundar), semn că ar fi putut fi, la origine, parte dintr-un plan romanesc. În ciuda independenţei lor, prozele scurte împărtăşesc cu romanele pasiunea (să nu zic obsesia) pentru anumite teme, în primul rând, relaţia individului cu Istoria (sugerată şi de titlul cu aer predist al volumului, Vremuri fără răbdare), mai precis, felul în care contextul social-politic al unei epoci influenţează destinele umane, aceasta fiind, de fapt, supratema întregii opere a Gabrielei Adameşteanu, din care derivă altele, precum moştenirea „păcatelor” familiale (dosarul de cadre pătat) cu repercusiunile ei nefaste din perioada comunistă (Prizoniera, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă), avorturile clandestine (Scurtă internare), cenzura (Atac de gută în luna februarie, Frica), abuzurile potentaţilor regimului dictatorial (Pe zebră), penuria alimentară (Duminică dimineaţă în cartier sărac) etc. O altă temă importantă este aceea a cuplului, văzut din perspectiva degradării şi a disfuncţionalităţii (Gara de Est, Love story, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, Neliniştea, Gelozie târzie, Dialog). Nu în ultimul rând, bătrâneţea şi boala (Atac de gută în luna februarie, Scurtă internare, Neliniştea, Vară-primăvară, Ce e omul..., Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă). Şi corpurile spirituale ale iubirii, şi trupurile de carne sunt supuse trecerii, ruinării, sub presiunea mediului (familial, profesional, social-politic) şi a Timpului (fizic şi istoric, deopotrivă) care, uneori, doar aparent sau înşelător are răbdare, ca şi la Marin Preda.
De asemenea, precum în romane, în povestiri şi nuvele, Gabriela Adameşteanu exersează aceleaşi formule şi tehnici narative, în general, alternate/ combinate (proză realistă, socială şi/ sau psihologică, naraţiune obiectivă şi subiectivă, la toate persoanele verbului, stil indirect liber, monolog interior, pluriperspectivism, polifonie, dramatizare etc.). Dar ceea ce uneşte în mod inextricabil toate palierele prozei Gabrielei Adameşteanu este viziunea asupra literaturii, concepţia artistică, pe care aş caracteriza-o cel mai bine citând un fragment din Literatura rentează! de Antoine Compagnon: „Literatura este un mod de cunoaştere a alterităţii, de înţelegere a lumii pământeşti, a lumii acesteia, a vieţii obişnuite, în toată banalitatea ei, în modestia ei, prin contrast cu solipsismul pretenţios şi cu turnul de fildeş elitist, precum şi cu mistica artei” (trad. din limba franceză de Rodica Baconsky şi Alina Pelea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2026). Proza Gabrielei Adameşteanu este străină de orice tezism ideologic sau de moralism didacticist. Ea decupează secvenţe din realitatea cotidiană, mai ales din anii sulfuroşi ai comunismului, dar nu numai (Gara de Est ori Frica transgresează povestirea în cronotop postrevoluţionar, arătând continuitatea poziţiilor de putere social-politică, iar Problemele altora e localizată în vremea recentă a pandemiei de coronavirus, ca şi cel din urmă roman, Voci la distanţă, cu toată nebunia dependenţei actuale de instrumentele digitale; Vremuri fără răbdare coboară în epoca paşoptistă), folosind o tehnică literară apropiată de ciné-vérité (Cornel Moraru, în prezentarea de pe coperta a IV-a, menţionează că „privirea naratoarei se confundă cu obiectivul unei camere de filmat”, Oana Soare vorbeşte de „false reportaje”) ori sondând psihologii diverse, ce acoperă o gamă extinsă a omenescului, fără să privilegieze o vârstă sau un gen. Nu numai dramele şi traumele femeilor fac subiectul Vremurilor fără răbdare, în condiţia lor de fiinţe agresate (Drum comun), înşelate, abandonate, persecutate (Olga, dar şi Anda din Gara de Est), supuse prejudecăţilor (Soluţii imperfecte) ş.a. Bărbaţii primesc ei înşişi voce (direct sau indirect) pentru a-şi relata frustrările, trădările, resentimentele, angoasele, eşecurile, nostalgiile: Dorin Tudose din Gara de Est, Cristian Pătraşcu din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, părăsitul din Love story, nervosul din Dialog ş.a. Personajele, feminine ori masculine, tinere ori bătrâne, sunt „privite” în situaţii banale sau extreme, în spaţiul public şi privat, sunt „ascultate” în dialogurile lor fireşti, ipocrite şi convenţionale ori sincere şi explozive, la coadă la alimentară, la covrigărie, în tramvai (În tramvai e construită chiar ca o scenetă, din replici şi didascalii), în tren, la serviciu, la o plimbare sau la o bere pe terasă, pe patul de spital (mama Romaniţei şi a Liei din Vară-primăvară, Marga, secretara instituţiei în Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă), în dormitor, la parastas etc. Stilul indirect liber şi îndeosebi monologurile interioare redau gândurile lor cele mai ascunse, crude şi lipsite de pudoare, expunând intimităţi fragile, vulnerabile, problematice, într-un joc al reflectorilor/ perspectivelor multiple care dezvăluie contrastul sau tensiunile dintre eu şi persona.
Gabriela Adameşteanu urmăreşte/ portretizează omul concret, în variatele lui posibilităţi de existenţă, câteodată contradictorii, nici bun, nici rău, sau şi bun, şi rău, iar nu modele ideale de umanitate, artificiale şi, în fond, false. De aceea, prozele sale creează o senzaţie extraordinară de autenticitate, de viaţă (socială şi sufletească), exprimată uneori printr-o oralitate debordantă, de la partitura muntenească plebee, buruienoasă a tinerei femei din Scurtă internare (amintind de Vica Delcă) la polifonia balcanic-pitorească din Ora de navetă sau la vorbirea ţărănesc-ardelenească a mamei de cioban din Vară neliniştită. Acuitatea auditivă rămâne un trademark al scrisului Gabrielei Adameşteanu, ca şi simţul ascuţit al observaţiei realiste, care merge uneori până la detaliul sordid şi imund. Prozatoarea dovedeşte o dezvoltată, adesea poetică, percepţie senzorială a peisajului natural ori citadin, însă nu exagerează cu astfel de descrieri, oricât de frumoase, păstrând, în mod chibzuit, preeminenţa naraţiunii şi a dialogului. În plus, Gabriela Adameşteanu stăpâneşte arta conciziei, creionând, din câteva fraze, un portret fizic şi spiritual. De pildă, iată cum e surprins Anton Romaşcanu, burlacul-tip din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă: „Un tip şaten şi slăbănog, cu un nas prea mare, care mânca totdeauna imens, fără să reuşească să se îngraşe, politicos şi rezervat, e drept, dar cu desăvârşire şters în societate, pentru că nu înseamnă că eşti om de lume dacă arunci din când în când o ironie la adresa cuiva, de multe ori cu gura plină”; sau stagiara Petrina, din O plimbare scurtă după orele de serviciu: „o fetişcană negricioasă şi uscăţivă, cu plete lungi şi moi, răvăşite de vânt, părând mai uscăţivă chiar decât e, din cauza picioarelor lungi şi a fustei, rămasă prea scurtă acum, de când s-a lungit moda. (…) încuviinţează fără un cuvânt, cu expresia ei hotărâtă. (…) privirea ei concentrată, pliul dintre sprâncene”.
Am lăsat pentru final povestirea omonimă a volumului, Vremuri fără răbdare, tocmai pentru că aceasta este piesa de contrapunct, o bijuterie vintage, care ne arată că Gabriela Adameşteanu poate scrie şi ficţiune istorică, îmbinând convenţia prozei realiste cu aceea a romantismului (prezentă prin „loviturile de teatru”). Vremuri fără răbdare adoptă perspectiva unui bonjurist din Argeş, cu limbaj împănat cu franţuzisme, fost Mare Spătar al oraşului Piteşti, Preşedinte de Tribunal Comercial, membru al Frăţiei, care vrea, fireşte, să schimbe lumea veche în care s-a născut, feudal-orientală, fiind, astfel, în răspăr cu sfaturile bunicului său, moşier şi conservator din neam levantin. În pregătirea revoluţiei, se duce la Braşov să cumpere o tipografie, cu gând de a scoate o Foaie pentru dreptate şi izbăvire. La întoarcere, salvează o femeie amărâtă de la moarte, ducând-o la mânăstirea din Trivale, unde cedează ispitei carnale şi petrece o noapte fierbinte de amor cu stareţa Teofana. Ratează balul de la Cercul Militar, iar preconizata amânare a logodnei cu jupâniţa Sevasta, odrasla clucerului Pavlide, se transformă în pierderea partidei, întrucât fata îl alesese, în aceeaşi seară, pe rivalul său, Mihnea, fiul hatmanului Cârstea. Protagonistul împrumută câteva date din biografia lui C. A. Rosetti, scriitoarea transparentizând această sursă de inspiraţie prin intertextul din A cui e vine?, poemul fatalist-misogin al flamboaiantului paşoptist. Interesantă în Vremuri fără răbdare este însă construcţia personajelor feminine, maica Teofana, fosta jună „Elina, victima zvonurilor veninoase şi a înfruntării cavalereşti”, şi Marica, „prinsă cu ibovnicul tânăr de bărbatul mai vârstnic, dar înstărit, ales de părinţi”, alungată de acasă şi devenită prostituată. Ba chiar şi Sevasta, după ce-l amăgise pe bonjurist, măritându-se cu altul mai bogat, se va trezi văduvă de tânără. Ele sunt atât victime, cât şi profitoare ale întorsăturilor imprevizibile ale destinului. Nu mai spun în ce fel, pentru a nu strica surpriza cititorilor.
Vremuri fără răbdare reprezintă un caleidoscop literar al umanului, care reflectă, de fapt, plurivalenţa şi complexitatea societăţii româneşti, de ieri şi de azi. Buchetul de proze, mai lungi sau mai scurte, cu finaluri deschise (unele deznodăminte sunt doar sugerate, virtuale), pare rupt din curgerea neîntreruptă a existenţei, în care viaţa şi moartea se împletesc sub toate formele lor. Şi prin acest volum, Gabriela Adameşteanu reconfirmă că este o prozatoare pursânge, cu simţul limbii, cu o înclinaţie stilistică aticistă, pentru care literatura se defineşte prin naturaleţe şi înţelegere a lumii.