Pentru cine nu ştie: în anii socialismului, dar şi ai aşa-zisei „perioade de trecere de la socialism la comunism”, câte un scriitor, ori vreun alt artist, pictor, actor, regizor de teatru sau cinema, reuşea cumva să scape din ghearele „celei mai fericite dintre lumi”, sătul de atâta cenzură, de atâtea indicaţii preţioase, de atâta minciună instituţionalizată, de atâta, pe scurt, impostură. Care se mai manifestă şi azi, dar măcar încă mai poţi să strigi adevărul, chiar dacă cei gata îndoctrinaţi de te miri ce Grindeni, Simioni şi Georgeşti nu te aud. Pentru că nimeni nu e la fel de surd ca acela care nu vrea să audă.
Atunci exista o metodă infailibilă de a face din cel plecat un mort uitat. Mai uitat decât un mort real. I se spunea, dar nu oficial, ci în particular – metodei acesteia, vreau să zic – conspiraţia tăcerii. Numai că la o conspiraţie participanţii se adună de bună voie, iar în comunism tăcerea care se aşternea asupra numelui celui ce se salvase era ordonată de sus, iar executanţii aplicau metoda fără să crâcnească. Personal, îmi amintesc de efectele fugii lui Petru Dumitriu, una dintre vedetele literaturii din Republica Populară Română, cu Cronica lui de familie, dar şi cu texte mai explicit realist-socialiste. În 1960 s-a produs defecţiunea celui care fusese director la ESPLA, un fel de patron arogant, care împărţea, îmi spunea mai târziu Petre Stoica, pe atunci corector la acea editură unică, asemenea partidului, favoruri şi pedepse, fără să clipească. De a doua zi, opera sa a dispărut din locurile publice. Transfugul nu doar că era mort, ci pur şi simplu nu existase vreodată.
Metoda, căci era o metodă, se aplica în toate cazurile, chiar şi în cele mai puţin cunoscute publicului larg. Pleca Dumitru Ţepeneag, gata, se scoteau din librării şi biblioteci cărţile sale, vreo două cred, câte reuşiseră să apară în RPR. Se defecta (ăsta era alt termen asociat fugii) Matei Vişniec, tocmai când să i se joace o piesă la un teatru din Bucureşti, gata, nu mai avea loc premiera, iar piesa nici nu existase vreodată, ca şi autorul ei. Şi aşa mai departe. Dar pentru cei rămaşi, se chema că acela care rămânea în Vest alegea libertatea. A circulat chiar un banc despre un funcţionar care trimitea o vedere din Paris, unde era trimis în delegaţie de întreprinderea sa, cu acest text: „Am ales libertatea”. Imediat după ce vederea ajungea la destinaţie, directorul şi şeful de cadre şi şeful OB-ului (organizaţia de bază, adică partidul din instituţie) convocau o şedinţă fulger şi începeau să-l împroaşte pe autorul vederii cu injurii, că era un agent imperialist, că nu trebuia trimis, că se vedea dinainte că nu e un comunist, că era cu urechea la posturile de radio duşmănoase etc., etc. Şi, deodată, lovitură de teatru: se deschidea uşa sălii de şedinţe şi apărea cel care zicea că a ales libertatea. Directorul, uimit, îl întreba: dar nu ne-ai trimis vederea aia?! Iar cel întors explica senin: „am vrut să văd ce înţelegeţi voi despre libertate”. Ca banc ţinea. În realitate, nu am auzit să se fi întâmplat vreodată. Între cetăţenii de rând, celor întorşi li se spunea „înapoiaţi”.
Revenind la metoda numită „conspiraţia tăcerii”, aceasta mai acoperă şi azi numele unora care nu sunt în vreun grup artistic/ generaţional şi care ajung să dispună de vreun post de radio, mai mult sau mai puţin naţional, sau chiar de unul de televiziune, cât de cât naţional. Acolo, cei care sunt responsabili îşi aleg cu grijă numele, ca nu cumva să supere grupul din care fac parte, practic imaginându-şi că le fac loc alor lor şi îşi fac loc şi lor. Ceilalţi, de obicei din generaţiile dinainte, sunt eliminaţi din liste, din comentarii, din analize. Doar când e vorba de lista celor răi au şi ei uneori loc. Dar nici acolo, au înţeles noii, ca să nu li se mai citească sau audă numele. Tăcerea trebuie să fie deplină. Nu se spunea, în alt cadru social, că dacă nu eşti la televizor nu exişti? Un poet de altădată, Gheorghe Tomozei, dacă-mi aduc bine aminte, ar fi spus cândva că preferă o cronică negativă unei totale lipse de cronici la o carte a sa.
Dar noua ştire este că un anticar de cărţi rare din Franţa a primit din America o comandă de vreo 800.000 de dolari pentru cărţi vechi, rare, de mare valoare. A refuzat-o, pentru că ştia: cartea, oricât de rară, urma să fie desfăcută şi fragmentele date, ca să zic aşa, hrană aşa zisei inteligenţe artificiale, care-şi făcea din adevărurile acelea repere pentru „creaţiile” sale. Fireşte, fără a cita vreodată sursa „inteligenţei” sale şi fără a folosi ghilimelele. Cam aşa cum fac politicienii români de vârf, prim-miniştri, şefi de partide sau camere din Parlament, în doctoratele lor contrafăcute. Măcar ăştia de pe la noi nu au puterea de a şi face să dispară lucrările din care fură, spre a-şi ascunde delictul.
Ei, pe cine preferaţi: pe artificialii noştri doctori, în te miri ce ştiinţe, sau inteligenţa artificială atotputernică, în urma căreia nu rămân decât anticariate, librării şi biblioteci pustii, într-o secetă ştiinţifică şi literară fără precedent. Că el Nińo bântuie peste tot, nu numai în natură.