Un ironic delicat
Liviu Mircea trece, din prezentările lui Ion Mureşan şi Adrian Popescu – din cuvântul premergător şi, respectiv, de pe coperta IV –, drept un om umblat şi a multe văzător. Este, neîndoielnic, un călător ce are darul insolitului, însă, înainte de toate, este un sensibil care îşi ascunde candoarea în spatele ironiei. Volumul Vei ieşi din vis şi vei umbla adună versuri de dragoste şi versuri meditative. Cele dedicate femeii, care ocupă ponderea cea mai mare, sunt captivante prin simplitatea lor, iar cele ce sunt prinse într-o tramă evenimenţială atrag atenţia prin caracterul parabolic. Legenda femeii frumoase este un poem de o asemenea factură care îi propune imaginea idealizată, dar într-o manieră răsturnată: „Au trecut ani şi ne trezim bătrâni şi greu spre dimineaţă/ dar a venit odată, aşa din senin, a venit dimineaţa ca un cuţit,/ pe jumătate eram beţi, în ce mai rămase/ purtam nişte tineri morţi în noi,/ în celelalte jumătăţi, câte or mai fi, eram cu toţii zei,/ atunci, lumina lovea în ochii noştri şi/ cineva îngâna metalic, cineva scârţâia ca o uşă ruginită./ Era femeia de serviciu, făcea curat şi cânta./ Părea femeia noastră, părea orice atunci,/ părea chiar că face curat prin conştiinţele noastre,/ iar când a dat cu ochii peste noi s-a umplut de râs,/ şi a râs, a râs, nu glumă,/ de începeau să se dezlipească pleoape de pe pleoape/ şi femeia aceea a început să fie dintr-o dată frumoasă./ Când dansa era chiar foarte, foarte frumoasă.// Sub ploaia de-afară, ochii noştri încolţeau unul după altul”. Uneori, poetul zăboveşte asupra sensurilor existenţei, chiar dacă pretextul este, încă o dată, dragostea. „Povestea vieţii noastre” tinde spre statutul ei universal, de interogare a perpetuei fortuna labilis. Peste o Sahară a vieţii se pot întinde „imense biblioteci”, iar ele pot da sens poveştilor împrăştiate „peste oceane” (Prin nisipul plajelor). De aici şi până la ruga adresată divinităţii nu mai este decât un pas (Nebunie), ca în unele locuri poetul, care este, în opinia umbrei cu care dialoghează, „obsedatul”, să peroreze despre dezrădăcinare (Mă duc spre casă). Printre altele, memorabil este poemul O dimineaţă cât un cearcăn, în care dragostea stă într-un echilibru delicat, între timpul domestic şi cel al lumii.
Prozo-poemele din Eidos
Prozo-poemele lui Mircea Teculescu au când o încărcătură metafizică, când iau aerul neutru al notaţiei. Pe parcursul lor se conturează imaginea unui „el” care gravitează emoţional în jurul unei instanţe fecunde, o „ea” misterioasă, astfel încât volumul tinde să creioneze mai mult o poezie de atmosferă, în care datele concretului creează un univers luminos ce are în centru acest nucleu existenţial. Dacă avem o miză de construcţie în Eidos. Zilele care au fost, ea constă în această derulare a evenimentelor, într-un proces de excavare a imaginilor ce ajută la confruntarea propriei conştiinţe ce este de găsit în trecut, în „istoria” personală ce are o configuraţie inconfundabilă. „multă rugină, cum numai istoria ştie să strângă. cum istorie aproape că sunt şi eu” (multă rugină) declară la un moment dat poetul. Există chiar şi o topografie afectivă ce alternează repere din trecut cum ar amfiteatrul, cantina sau camera de cămin cu blocurile, brazii dintre acestea şi alte spaţii reprezentative din prezent. Dar cu adevărat eficient este modul în care realul este pus în acord cu dinamica interiorităţii ce impune cadenţa şi ritmul volumului, precum mişcările unui metronom poetic. Între extremele acestei pendulări se ating proporţiile adecvate, care îmbracă haina confesiunii de foarte bună calitate: „cu ei am descoperit de timpuriu gândul că n-am fi putut evita nimic. umbra bradului de lângă bloc se evaporă uşor în lumina soarelui. nemişcate sunt zilele, cele din spate şi cele din faţă, nemişcate; iar în cuvinte există ascuns un morb al uzurii – praful ce rămâne din fiinţa ta, după ce toţi cei care te-au cunoscut nu mai sunt. când clară-i plecarea din viaţă, epocă, timp; din sanctuar. minunat serviciul, ocupaţia cea de toate zilele, care obligă să te uiţi, care te strecoară prin aerul însăilat la repezeală de vânt, cu mici bolduri – pe strada unde suflarea din pereţii caselor ţi se atinge uneori de corp; după cinci minute vei întâlni cimitirul, după alte trei clădirile firmei, spaţiul unde dintr-odată devii o rotiţă într-un mecanism. desfigurat de realitate, îmbrăcat în paloare şi nesiguranţă, deşi nimeni nu vede asta. parte dintr-o generaţie, cum nesfârşitele bancuri de peşti. eşti azi într-o zi trezită altfel din somn, o zi care se strânge în ochii păsărilor de tot felul” (cu ei).
O anima dezabuzată
Derutantă în primă instanţă, substituirea vocii poetice unei anima dezabuzate face din capul locului ca volumul o boală numită inimă de Gabriel Chiriac să stea sub semnul experimentului. Discursul post-traumatic, unitar şi compact, încheagă volumul de la un capăt la altul. Vocea feminină din carte aparţine tipologiei femeii sensibile, inteligente, sclipitoare, care suferă de toate bolile izolării şi singurătăţii, acele „eroziuni de middle class”, cum indică titlul unui poem. La acestea se poate adăuga simptomatologia destrămării cuplului. Oricum, există o relaţie de interdependenţă între acestea şi analiza lor se face în manieră clinică, trasându-i cardiograma sentimentală de o eleganţă aparte. Tensiunea şi naturaleţea spovedaniilor intime se păstrează în permanenţă. Uneori iau forma unor lamentaţii grave, fără să atingă patetismul (auto)învinovăţirii, alteori iau forma invectivei detaşate, ironice. De fapt, placheta face ca această voce să devină exponenţială pentru alienarea generică, punct în care îşi câştigă autonomia deplină. Fixarea instanţei feminine se face lucid, cu o precizie maximă a afectelor ce demistifică ipostazierile romantice ale iubirii: „afecţiunea mea se manifestă prin mici/ acte de vandalism emoţional,/ prin îndoieli livrate exact ca facturile/ lăsate-n cutia poştală” (emailul zgâriat al cănilor de porţelan); „setările mele implicite au fost mereu/ greşite/ mereu/ calibrate pentru abandon./ încă te caut în fiecare bărbat/ cu care ies/ între episoadele de anxietate şi crizele de hipoglicemie” (kit de utilizare pentru recidiviste); „poate că emoţiile/ nu sunt decât chimie/ şi iubirile/ un test clinic/ pentru produse expirate,/ dar mă gândesc serios/ că mi-aş dona trupul/ ştiinţei/ doar ca să aflu/ cum arată la microscop/ celulele/ în care ai locuit.” (autopsia zilei de marţi); „deşi am EKG-ul perfect normal/ visez că fac infarct/ şi că-i spun paramedicului să nu mă resusciteze,/ pentru că iubirea e mai periculoasă decât colesterolul LDL” (miocardul care nu mă lasă să uit de tine) etc. Este admirabilă capacitatea de substituire ce include modulaţii de comprehensiune, compasiune, autoanaliză rece şi chiar o doză de teribilism. o boală numită inimă este o carte de poezie meritorie, care analizează experienţe dureroase într-o manieră inedită.