Ştiu că formularea din titlu este un loc comun în ziaristica de duzină şi în eseistica pretenţioasă. O folosesc intenţionat şi sper să se vadă mai jos de ce. „Vinovat” de opţiune este chitaristul de rock şi blues Joe Bonamassa, unul dintre cei mai îndemânatici, productivi şi neobosiţi instrumentişti din showbizul mondial. Pe lângă albumele personale de blues, mai mult sau mai puţin reuşite, Bonamassa are câteva colaborări notabile în zona hard-rockului considerat clasic deja, câteva duete cu răzvrătita Beth Hart (tipa care a pus Festivalul de blues de la Brezoi pe harta genului) şi destule participări ocazionale pe la diverse evenimente. Cine îi urmăreşte prodigioasa carieră n-are cum să rămână indiferent faţă de asemenea volum remarcabil de muncă. La nici 50 de ani, Joe dovedeşte forţă şi voinţă, însă pare deficitar tocmai la ceea ce bluesul (care, fără îndoială, rămâne arealul său favorit de manifestare) proclamă şi reclamă (şi se exprimă universal în engleză): feeling. Pentru mulţi dintre admiratorii săi, Bonamassa nu a mai atins niciodată vârful de expresivitate din perioada când a înregistrat New Day Yesterday, prima variantă, înainte de anul 2000. Atunci apărea ca vădit urmaş al eroilor chitarişti de hard & blues-rock, iar postura îl prindea tare bine. Sfertul de secol scurs a desăvârşit profesionalizarea băiatului blond care s-a urcat pe scenă la 6 ani şi n-a vrut să mai coboare de acolo. Numele Bonamassa a devenit marcă înregistrată şi garanţie de seriozitate. Oricare concert al său atinge nivelul maxim de calitate, ceva ce numai ansamblul condus de B.B. King izbutea în alte vremuri. (Despre B.B. King, bluesmenii negri din Sud, rămaşi la vatră aproape necunoscuţi, spuneau că ştie să-şi vândă muzica la cel mai bun preţ.) Bonamassa, fără să fie „nepot” al lui B.B. (ar fi şi greu!) (totuşi lansat de acesta!), are ambiţia evidentă să procedeze la fel. Şi reuşeşte. Dar bluesul (inclusiv cel electric, în care ambii chitarişti excelează) nu este chiar un „produs artistic” de comercializat impecabil.
Dincolo de ce-a scos în nume propriu, Joe Bonamassa a preluat nenumărate cântece ale bluesmenilor uitaţi azi, pe discuri separate sau concerte speciale. Muzica înaintaşilor săi – Muddy Waters, Howlin Wolf, B.B. King, Freddie King, Albert King – face audienţă încă, dacă e prezentată cu schepsis, în aranjamente orchestrale modernizate. Şi bluesmenii albi englezi, activi pe la jumătatea anilor 1960 (cei datorită cărora bluesul negrilor din SUA este recunoscut ca bogăţie spirituală), au beneficiat de „relectura” lui Bonamassa. E un gest firesc de apreciere a valorilor care l-au format, dar este şi un fel de recunoaştere tacită a limitelor peste care nu poate trece. Demonul meschin (sălăşluieşte în orice bluesman şi-n oricare ascultător de blues!) îmi şopteşte că Bonamassa „mulge” nişte bani cam nemunciţi de pe urma merituoşilor celebraţi. Eu prefer să văd modestia chitaristului care cunoaşte scara valorilor şi ştie bine că locul lui nu e la vârf. Sunt atâţia rockeri care se cred geniali şi nu admit să cânte altceva decât propriile compoziţii, cel mult vreo preluare sau două din alte repertorii, doar pentru a demonstra cum trebuie cântată! Joe, egal cu sine în orice formulă de scenă, electric sau acustic, ne arată cum e să fii om normal într-o lume nebună, de sclipiri trecătoare. Şi asta poate că a învăţat de la Rory Gallagher.
Acum vreo două decenii şi ceva, când am văzut un DVD cu spectacolul New Day Yesterday, am scris că Joe este îndreptăţit la statutul de vrednic urmaş al lui Rory (poate singurul!). A trebuit să treacă un pătrar de veac să-mi văd intuiţia confirmată, când am ascultat concertul din iulie 2025, memorat pe vinil, CD şi blu-ray: The Spirit of Rory – Live from Cork (J&R Adventures, 2026). Şi parcă pentru a fi de acord cu ideea schiţată în paragraful precedent, iată ce mărturiseşte Joe pe site-ul său, în prezentarea albumului: „I felt the very best I could hope for was to approach his catalog with humility and reverence.” (Las fiecăruia plăcerea traducerii!)
Nu sunt ipocrit să afirm că este cel mai bun concert dat de Bonamassa. E posibil, nu le-am văzut pe toate, accesibile on- şi offline. Personal, dintre cele tributare cuiva, jubilez la Muddy Wolf at Red Rock (2015). Şi bănuiesc o deficienţă de percepţie din partea mea: în Cork n-am simţit prea mult feeling la Joe, mi s-a părut uşor tracasat de sarcina asumată. Comparativ cu performanţele lui Rory (arhivate cu grijă de fratele său, Dónal, pe film şi vinil), Joe străluceşte prin lipsuri, să zic aşa, în ciuda abilităţilor sale. El păstrează melodia şi ritmul, însă nu gâdilă catharsisul. Nu mi-a stârnit starea de graţie pe care o trăiesc de fiecare dată când savurez un disc al lui Rory. E defectul meu, repet; dar aplaud generozitatea lui Joe (manifestată şi-n proiectele numite Keeping The Blues Alive): m-a întors la muzica lui Rory Gallagher, cu predilecţie la Irish Tour ‘74.
Să mai explic de ce?