Alexandru Monciu-Sudinski e mai degrabă un soi de personaj ce bântuie prin infrarealitatea istoriei literaturii române, aşa cum au mai făcut-o şi alţii, şi mă gândesc în primul rând la Grigore Cugler. Urmuzian? Poate în măsura în care este şi caragialian, şi kafkian, deprins fiind şi cu suprarealismul ieşit din faza romantică, izbit în plin şi mutilat de (neo)realismul „omului nou”, al comunismului pe care, de altfel, îl visase, având să-l primească în forme coşmareşti, de un grotesc greu de surprins şi de cei mai lucizi scriitori.
Republicarea celor trei cărţi ale sale într-un singur volum, sub genericul Rebarbor – titlul legendarului său debut, retras din librării şi topit de comunişti, dă o nouă şansă ecosistemului cultural autohton să-l „recupereze” şi să-l „asimileze”. Sigur, doar cu rezerve serioase, şi cu teama cinismului ce ne urmăreşte din naraţiunile sale (era să scriu „narativele”, gândindu-mă să includ şi biografia cvasi-ficţionalizată, dar cuvântul rămâne, totuşi, un barbarism) putem vorbi în aceşti termeni despre eventualele relecturi ce l-ar înscrie pe orbitele tradiţiei literare. Excelentul studiu introductiv realizat de Ion Manolescu, „Un autor fotorealist”, relevă că receptarea nu numai că a existat, ci chiar l-a mitizat, printr-un proces analog aceluia folosit în cazul unui Mateiu I. Caragiale şi al amintitului Grigore Cugler. (Acest fenomen exegetic cred că este şi o formă de defensivă a istoriei literare, o reacţie a instinctului de conservare în faţa „ştiinţificării” din fazele de instituţionalizare pe care le-a străbătut şi le străbate.) Într-adevăr, întocmai cum afirmă Ion Manolescu, „Dacă viaţa lui Alexandru Monciu-Sudinski nu ar fi existat, ea ar fi trebuit inventată. Realitatea trăită de autor este cea mai expresivă ficţiune a absurdului comunismului, la fel cum ficţiunile sale reprezintă cea mai clară fotografie a acestui absurd”. Cu un umor nu greu de imaginat, ci de pus în practică în totalitarism, autorul s-a dedat la farse ce au intrat de-a dreptul în folclor. În ultimul an de facultate a regizat şi pus în scenă, cu complicitatea unei bibliotecare, „introducerea unui filosof inexistent în bibliografia unui curs universitar al filosofiei bucureştene şi preluarea acestuia de către studenţii creduli din anul I, fără frecvenţă”. Mai mult, a ticluit o „Anexă” cu „doctrina acestuia”, intitulată „Despre filosoful chinez Mon-Ciu”, lăsându-şi la vedere numele. Se spune că vizat a fost Ion Banu, iar în altă variantă a poveştii, Ion Ianoşi. Sudinski a avut şi ceva detentă disidentă, solidarizându-se atât cu mişcarea de protest a lui Paul Goma, cât şi cu Cezar Mititelu, protestând împotriva arestării acestuia prin greva foamei.
În 1978 este practic încurajat să plece în exil, în Stockholm, fiind urmat şi de soţia sa, artistul plastic Dina Mihaela Niculescu-Monciu, împreună cu care a avut cinci copii. În 1985 apare cu versuri în revista Limite, iconică pentru exilul parizian. Ar fi impropriu spus că s-a „stabilit” în Suedia, pentru că alege să se retragă din viaţa socială, într-un soi de vagabondaj, după cum sugerează sursele citate de prefaţator. Gestul, greu de interpretat fără date reale, intră în scenariul mitologizării sale, subtil sintetizate de Ion Manolescu: „Ca într-o proză trans-personală, combinaţia de realism rusesc din secolul al XIX-lea şi realism magic sud-american, eroul iese din lumea restrictivă a cotidianului, pentru a intra în cea eliberatoare a legendei”. Un astfel de destin nu poate să nu atragă, mai ales că e dublat de una dintre cele mai stranii scriituri, înrudită, în mod real, poate doar cu cea a autorului lui Apunake şi cu cea a rusului Daniil Harms. Am fost tentat să spun că este de un cinism înfiorător, şi este, dar este doar efectul unui realism în sensul cel mai tare al cuvântului, de o violenţă înspăimântătoare. Rareori devine „umor negru”, pentru că, de fapt, descrie grotescul abisal.
Personajele provin doar aparent din straturi sociale diferite, fiind aplatizate de proletariatul urbanizării, industrializării şi instituţionalizării comunismului, prezentate în formele sale nude, dezumanizante. „Omul nou” e dezumanizat, cum este Munteanu care loveşte o femeie „cu pumnul” în dinţi şi îşi incendiază câinele pentru a „lansa un semnal infinitului”, sau cum este Guliver, care face experimente pe şobolani, într-un cumplit laborator improvizat. Denunţă şi mecanismele ce au dus aici, de la cele aparent neutre, cum este fabrica de hârtie care nu porneşte şi împrumută baloţi de la o alta pentru a trece de inspecţia autorităţilor până la instituţiile de educaţie…
Sudinski a recurs la varii tehnici pentru a prezenta lucrurile în lumina care dezvăluie cele mai dure comportamente şi realităţile generate de acestea. Are o gamă foarte variată de ironii crude. De multe ori, prozele debutează cu descrieri de o prospeţime ce te captează, de o stranietate teribilă: „A-nceput iar ploaia. Pe geamul vagonului plutesc lacrimi, cai morţi şi fantome. Toamna îmi macină încet rinichii, iar copacii, ca nişte chelneri umili şi goi, îmi întind în palmele lor umede Bărăganul” (Mela); „Sunt mulţi prea mulţi oameni pe stradă cu tot felul de sacoşe în mână şi ce-i mai rău e că nimeni nu ştie ce se ascunde în ele: ardei graşi, varză, tricouri sportive, dinamită sau şobolani” (Guliver). Alteori, sunt presărate prin text, cu acelaşi efect, de fracturare sau întărire a cinismului. „E ora la care fabrica de mase plastice revarsă schimbul trei: un fluviu de circa optzeci de metri pe zece, un animal de carne obosită se târăşte în linişte pe trotuar”, scrie despre masa informă a proletarului, la care adaugă, ca un ecou: „În crengile pomilor scheletici, primăvara foşneşte uscat, ca un ziar” (Ursul). Un tablou asemănător, mai amplu, e cel din Disciplina: „era o dimineaţă frumoasă de ţi se strângea inima. Ninsese liniştit, fără vânt, zăpada se întindea acum, moale şi scânteietoare, până hăt departe. Îţi venea să-ţi culci obrazul pe ea şi să te gândeşti la basme”. Dar nici pomeneală de reverii plăcute, pentru că totul se schimbă dintr-odată, iar naratorul vede reversul: „Noroiul, pământul negru sfârtecat de tractoare şi parcă scurmat de porci, gunoaiele din curte, scândurile şi fiarele vechi, aruncate care-ncotro, toate dispăruseră. Rămânea doar minciuna aceea pură şi ireală, de o gingăşie fără sfârşit, a iernii. Ciorile înotau greu în zăpada acoperişurilor. Nu mai aveau curaj să se aşeze pe pământ. Dormitoarele erau pustii, eu stăteam la fereastră, mă gândeam”. La ce se gândea acest personaj cu o vedere atât de sensibilă? Nu urmează o meditaţie propriu-zisă, ci o secvenţă de umor negru. Îşi imaginează că cineva ar da drumul unui porc prin grădină, iar acesta ar trebui să sape tunele: „Apoi mi-am închipuit ce grozav ar fi să te târâi prin tunelul ăla, de-a buşilea, în urma porcului, şi îmi mai închipuiam că tunelul trebuie să fie înecat în lumină lăptoasă, nepământeană… Iar la suprafaţă, cine şi-ar închipui că acolo, în mijlocul curţii, se plimbă sub zăpadă un porc şi, în urma porcului, Pedagogul”. Există şi proze pe care le resimţim, încă de la prima lectură, ca subversive în toată regula. Autorul acuză abrutizarea omului, intrarea lui într-un somn fatal.
Se întrevede în astfel de pasaje o nostalgie a esteticii, fie a frumosului, fie a urâtului. Sudinski nu-şi refuză aceste momente de virtuozitate plastică. Ştie că prin ele amplifică acţiunile inumane, manifestate deopotrivă în orice cadru. Evită, totodată, în Rebarbor tranzitivitatea totală, punctul zero al realismului, inflexiunea naturalistă, din care nu străbate decât involuntar expresivitatea. După interzicerea Rebarbor-ului, în următoarele două volume, de „interviuri-reportaje”, Caractere şi Biografii mărunte, tocmai la acest stil va apela, ca o formă de subversivitate, mizând pe absurdul natural aflat în realitatea dezumanizată a comunismului. Parcă îşi râde de sine şi ne face în ciudă de ce scriitor ar fi putut să fie. Ironia e că a şi devenit. N-a putut să-şi mascheze până la capăt tehnicile de mare prozator: accelerarea şi încetinirea timpului, dilatările spaţiale, fluxurile fracturate de dialog interior, în manieră joyceană, impactul metaforei tari, deprinsă cel mai probabil de la suprarealişti. Îmi place să cred că tipurile de scriitură ale lui Alexandru Monciu-Sudinski vor intra în trusa de instrumente ale multor prozatori contemporani.