În numărul dublu, 36-37/ 2026, al României literare este propusă o amplă anchetă de actualitate ce porneşte de la întrebarea „Inteligenţa Artificială şi noile tehnologii provoacă sau vor provoca o «catastrofă cognitivă»?”. Cei cincizeci şi şase de respondenţi, plus Gabriel Chifu, care scrie pe aceeaşi temă la rubrica sa, oferă o gamă largă şi complexă de discursuri ce disecă problemele şi provocările acestei realităţi. Majoritatea răspunsurilor arată o atitudine de îngrijorare, dar există şi perspective mai optimiste, în ciuda exceselor şi consecinţelor dezvoltării tehnologiilor de ultimă oră. Sunt însă destule opiniile care susţin că factorul uman va avea în continuare un cuvânt important de spus în universurile creaţiei şi în cel al cunoaşterii, în general. Reţinem din textul semnat de Gabriel Chifu: „(...) raţional ar fi să nu ne temem de AI, căci negreşit vom desluşi modalităţi prin care s-o ţinem sub control sau măcar să nu o transformăm în inamicul care urmăreşte să ne elimine din joc. Se cade, aşadar, să schimbăm perspectiva îndepărtând din mentalul nostru frica: AI este o cucerire care trebuie să ne bucure, iar nu să ne înspăimânte. Aceasta se cade să ne fie deviza, s-o privim nu ca pe o stihie, cum o tot numeam eu, ci ca pe o extensie formidabilă a creierelor, a făpturilor noastre. O entitate care ne sporeşte însutit, înmiit, capacitatea de cunoaştere şi posibilităţile de conectare cu lumea”. O viziune distopică dezvăluie scriitorul Nichita Danilov: „Eventual, în marea ei generozitate, IA va păstra din toată rasa noastră câteva exemplare, care vor fi închise fie într-un muzeu, fie într-o grădină zoologică, unde, aplecaţi pe câte un smartphone, rămăşiţele rasei umane vor butona la nesfârşit vizionând filme sexy, filme horror şi jocuri de noroc.// Acesta e viitorul care ne aşteaptă. Cercul se închide. Şi în interiorul, dar şi în afara lui nu va mai exista niciun copil care să se joace cu cercul.// Ne aşteaptă extincţia. Unii compară extincţia noastră cu cea a cailor, care, după apariţia mijloacelor de locomoţie propulsate de motoare, au fost masacraţi, deseori cu o cruzime inimaginabilă”. Dacă ar fi să tragem o concluzie, aceasta ar avea în prim-plan discernământul utilizatorului, responsabil de modul în care va folosi această unealtă, câtă vreme ea va rămâne o unealtă. Altfel, poate să fie precum afirmă Constantin Vică: „Pericolul politic ultim nu este că maşina va gândi în locul nostru, ci că va locui împreună cu noi, în noi, ne va cunoaşte mai bine decât părinţii, profesorii sau partenerii noştri devenind interfaţa prin care ajungem în lume şi la ceilalţi. Atunci convieţuirea democratică nu va mai fi doar manipulată din afară, ci va fi filtrată intim şi obscur prin procese pe care nu le putem investiga. Vom fi toţi laolaltă, într-o totalitate colectivistă, resurse pentru computaţia unui limbaj final, dar lipsit de viaţă, experienţă şi minte”.