Apărut în anul 2026, la Editura Polirom, secţiunea EGO proză, Oase strălucitoare, romanul de mici dimensiuni al lui Moni Stănilă se află la intersecţia dintre dragoste, istorie, patriotism şi complexitatea psihicului feminin. Narat de către trei femei aparţinând unor generaţii diferite, cu un puternic caracter confesiv, romanul nu pune accent pe o acţiune structurată, diacronică, ci mai degrabă reprezintă o compilaţie de istorii mici şi mari, focalizând o Moldovă surghiunită de timp şi timpuri.
Laura şi Iana sunt fiică şi mamă, dar între ele se cască perpetuu prăpăstii. În urma unei depresii post-partum, Iana a dezvoltat un ataşament anxios faţă de fiica sa, temându-se de ea şi pentru ea. Laura, maturizată precoce din pricina instabilităţii căminului monoparental în care a crescut, este nevoită să preia atribuţiile mamei şi să fie adultul din casă. O menajează, pretinde că îi crede minciunile mamei, nu-şi exprimă gândurile şi încearcă să ocupe cât mai puţin spaţiu pentru a nu o destabiliza pe Iana şi pentru a nu crea precedente.
Maria este o nonagenară pe care Laura o întâlneşte în fostul Cimitir militar românesc din Chişinău chiar atunci când are cea mai mare nevoie de un companion care să o înţeleagă şi să îi ofere dragostea de care a fost frustrată. Maria o ajută pe Laura să se cunoască mai bine şi să fie mai rezistentă în faţa neajunsurilor vieţii, folosind puterea exemplului. Tot ea îi insuflă pasiunea pentru literatură, patriotismul, speranţa unui viitor mai luminos, convingând-o că nu există niciodată necazuri care să te oprească din a trăi, chiar dacă, în urma lor, lucrurile nu se întorc complet la normalitate.
Fiecare subcapitol este povestit, pe rând, de către cele trei, remarcându-se frecvenţa în această ordine: Laura, Maria, Iana. Umbrită de noua prezenţă din viaţa fiicei sale, Iana rămâne, totuşi, instanţa care dă glas sentimentelor de anxietate, incertitudine şi regret. Se remarcă vocile complet distincte, astfel încât, stilistic vorbind, se recunoaşte facil cine povesteşte, în ciuda faptului că schimbările de narator sunt marcate prin denumirea subcapitolelor. Laura are un stil adolescentin, specific generaţiei Z, în primele capitole, dar, gradual, experienţele care îi sunt aduse la cunoştinţă o determină să se maturizeze, să îşi piardă din ironie, sporindu-i, în schimb, cinismul. Maria este sobră, plină de melancolie, retrăindu-şi trecutul prin povestire. Fiind o femeie încercată de către destin, care a aflat de la o vârstă fragedă ce înseamnă responsabilitatea şi a fost forţată să poarte doliu, de-a lungul longevivei sale vieţi, pentru toate persoanele care i-au fost dragi, găseşte întotdeauna cu naturaleţe sfaturile de care Laura are nevoie.
Deşi o prietenie inedită în esenţă, despărţindu-le şaptezeci de ani, această apropiere le vindecă pe cele două femei, dezintegrând barierele dintre generaţii. Însoţind-o pe Maria cu gândul în momentele decisive din viaţa ei, de la prima şi unica iubire la epidemia de tifos, la ocupaţia rusească, la moartea mamei ei şi până la deportarea soţului, care i-a pecetluit destinul sub zodia tragediei, Laura înţelege că problemele ei sunt infime în comparaţie cu ce poate trăi o femeie.
Deşi mama Iana şi tatăl biologic al Laurei, Leo, se mută în Italia, „părăsind-o”, Laura cunoaşte suferinţa pierderii unui apropiat abia atunci când, în timpul pandemiei de COVID, Maria moare. Similitudinile dintre cele două destine inspiră solemnitate, demonstrând că există anumite evenimente canonice pe care orice generaţie este condamnată să le suporte.
Alte puncte importante ale diegezei sunt moartea fratelui Mariei în timpul războiului, nebunia mamei Mariei, disperată de pierderea odraslei, povestea ei de dragoste, dar şi deportarea soţului, până la venirea Regelui Mihai în Moldova, încununată de gestul său de a îngenunchea în faţa martirilor ţării. Încărcate de accente istorice, comemorările Mariei sunt redate cu o asemenea acurateţe că dau impresia că s-au desfăşurat într-un trecut mult mai recent.
Epilogul Laurei are loc post-izbucnirea războiului ruso-ucrainean. Autoarea apelează la tehnica fluxului conştiinţei, artificiu stilistic care, în acest context, redă nevoia de a se descărca, de a da un răspuns Mariei pentru ultimele gânduri pe care le-a lăsat moştenire într-un jurnal, completat în ultimele zile din viaţa ei, perioada de spitalizare în care Maria a înţeles că totul se termină, în sfârşit. Laura vorbeşte în Epilog din România, unde plânge şi regretă suferinţa neamului, înţelegând că „noi, femeile, de la o generaţie la alta, purtăm istoria adevărată” (p. 197). Pregătită să trăiască, nu doar să supravieţuiască, acum Laura e suficient de matură şi independentă încât să cinstească memoria Mariei, fără a se plafona, ţinând alături de sufletul ei toate vorbele înţelepte pe care le-a primit.
Cu alte cuvinte, romanul lui Moni Stănilă este o mărturie că susţinerea dintre femei, conştientizarea, întrajutorarea şi respectul faţă de istoria adevărată sunt ingredientele potrivite pentru scrierea unui roman care vorbeşte, cu onestitate, direct sufletului.