Romanul Corespondenta de Virginia Evans a fost publicat în peste 40 de ţări şi s-a vândut într-un tiraj de peste un milion de exemplare. Traducerea în limba română îi aparţină Andreei Năstase. Formula narativă inedită şi mesajul profund umanist al scrisorilor care îl alcătuiesc îi conferă originalitate şi autenticitate.
Cartea este centrată pe nevoia de comunicare a lui Sybil Van Antwerp, o femeie de şaptezeci şi trei de ani, care îşi trăieşte singurătatea cu demnitate. Fostă grefieră, cu o carieră juridică impresionantă, protagonista şi-a cultivat, întreaga viaţă, obiceiul de a scrie epistole. Acesta a definit-o în mod esenţial şi a reprezentat o miză existenţială, o modalitate de exprimare, dar şi de înţelegere a sinelui şi a lumii: „Scrisorile sunt coloana vertebrală a vieţii mele, pe când dreptul l-am practicat numai vreo treizeci de ani. Să fiu grefieră a fost slujba mea; scrisorile definesc ceea ce sunt. Nu am nici cea mai vagă idee cât am scris. Nu le-am ţinut socoteala şi nu le-am numărat niciodată pe cele primite. Peste o mie, cred. Scriu scrisori din copilărie”.
Scrisorile lui Sybil sunt adresate prietenei celei mai bune, Rosalie, fratelui, fiului şi fiicei, unui adolescent genial, dar problematic, băiatul unui fost coleg de breaslă, decanei Facultăţii de Litere, unor scriitori admiraţi şi altor persoane cu care s-a intersectat în anumite circumstanţe existenţiale. Ele relevă o bogăţie de experienţe, emoţii, gânduri şi introspecţii, ce configurează biografia unei femei remarcabile. Care a trăit mereu sub spectrul pierderii: a fost abandonată de familia biologică şi dată spre adopţie; şi-a pierdut fiul, pe Gilbert, într-un accident nefast, pentru care s-a învinovăţit mereu; a fost părăsită de Daan, soţul său. Căsnicia lor nu a supravieţuit acelei tragedii, niciunul dintre parteneri nu a mai avut resurse interioare de a lupta cu jalea şi disperarea celuilalt. La bătrâneţe, i-a fost mereu teamă că va orbi, ceea ce era catastrofal pentru cineva ca ea, căreia îi plăcea să citească şi să scrie.
În ciuda acestor evenimente dramatice, Sybil a continuat să vadă frumuseţea vieţii şi a semenilor. Deşi a fost deposedată de prezenţa reală a celor dragi, corespondenţa i-a ţinut aproape pe toţi, mai puţin pe fiica sa. Fiona i-a reproşat răceala şi incapacitatea de a o înţelege. S-a simţit mereu mai legată sufleteşte de tatăl ei, la moartea căruia a suferit foarte mult. Deşi a promis că va merge la înmormântare, Sybil a ales să nu participe, fapt care a declanşat ostilitatea şi înstrăinarea tinerei.
Îndurerată de această realitate afectivă, protagonista i-a trimis o scrisoare în care a mărturisit cât de copleşită a fost de tot ceea ce a trăit, cât de inadecvată s-a simţit în propria viaţă. În mod indirect, i-a cerut iertare pentru faptul că n-a reuşit să-i dăruiască suficientă dragoste maternă: „Fiona, exprim în cuvinte ceva ce n-am exprimat niciodată în cuvinte. Faptul că am fost adoptată, moartea lui Gilbert, sfârşitul căsniciei mele, mereu m-am simţit… complet nelalocul meu. Ca şi cum aş fi fost o impostoare, jucând un rol, prefăcându-mă că sunt o fiică, o soţie, o mamă. Voiam să fiu toate acestea şi presupun că am fost, dar n-am crezut-o niciodată cu adevărat, şi apoi atâtea lucruri au mers prost. Moartea fratelui tău m-a zguduit şi n-am mai putut să-mi revin”.
Prin autoanaliză, odată cu trecerea anilor, Sybil a înţeles că, fără să vrea, şi-a sacrificat familia, în numele profesiei: „Cariera a fost minunată pentru mine, dar o pacoste pentru familia mea, şi acesta este o modalitate întortocheată de a-ţi explica de ce soţul meu şi cu mine ne-am despărţit”. Chiar şi în momentele cumplite ale doliului, s-a refugiat în muncă, în loc să caute soluţii de a-şi salva mariajul. Deşi a excelat în cariera de grefieră pe lângă judecătorul Guy Donnelly, totuşi, a existat şi o eroare de judecată în deciziile lor profesionale. La câteva săptămâni după moartea fiului său, devastată de suferinţă, n-a fost capabilă să evalueze cu discernământ un caz complicat şi, în felul acesta, a devenit complice la distrugerea unei familii. La senectute, această greşeală s-a răzbunat. Ceea ce credea că a lăsat în urmă s-a întors împotriva ei. Liniştea i-a fost tulburată de ameninţările primite din partea uneia dintre victime, iar teama a acaparat-o. Şi-a recunoscut vina şi a implorat clemenţă din partea soţiei celui nedreptăţit. Pentru a repara măcar parţial răul făcut, a lăsat moştenire acelei familii o sumă importantă de bani.
Împăcarea cu trecutul nu ar fi fost posibilă fără aceste lecţii ale iertării. Rănile lăuntrice, remuşcările au început să se atenueze, pe măsură ce Sybil şi-a introspectat tot mai mult viaţa în paginile din corespondenţa pe care a ţinut-o. Privilegiaţi erau Rosalie, fratele, fiul şi, mai târziu, sora despre a cărei existenţă nu a ştiut nimic, până când nu a primit rezultatul unui test ADN. Dorinţa de a-şi găsi rădăcinile biologice a făcut parte din acest proces al limpezirii şi al definirii propriei identităţi.
Epistolele pe care le-a trimis Sybil, de-a lungul timpului, au dat coerenţă vieţii sale. Ele au reprezentat, rând pe rând, refugiu, catharsis, dar şi barieră de protecţie între ea şi ceilalţi. Acest tip de comunicare s-a dovedit mai convenabil, după cum a recunoscut faţă de Fiona, care o acuza că nu putea avea relaţii reale consistente: „Totuşi, mă întreb dacă nu cumva, întreţinându-mi cele mai intime relaţii prin corespondenţă, am menţinut, încă din copilărie, o distanţă între mine şi ceilalţi. Cred că, într-adevăr, scrisorile m-au izolat de situaţiile în care aş fi interacţionat direct cu umanitatea, dar, la vârsta aceasta înaintată, descopăr că vreau apropiere. Vreau apropiere”. Faptul că şi-a schimbat priorităţile evidenţiază o anume fragilizare sufletească, dar şi un plus de înţelepciune. Nevoia unei apropieri directe, nu intermediate, a determinat-o să accepte prietenia şi chiar iubirea celor doi bărbaţi care o curtau, deşi avea deja şaptezeci şi opt de ani.
Mulţimea scrisorilor adunate în acest roman, atât cele trimise de Sybil, cât şi cele primite, structurează narativ pendularea între prezent şi trecut a protagonistei, explorarea ei, căutarea lucidă a unui sens prin hăţişul de întâmplări, evenimente şi trăiri care se aştern pe hârtie. Prin scrisul confesiv, şi-a exorcizat angoasele şi suferinţa. Pledoaria sa pentru această formă de dialog aparent desuet se naşte din credinţa în rostul corespondenţei: „Un e-mail nu poate înlocui în niciun caz o scrisoare. Mă preocupă faptul că într-o zi progresele tehnologiei vor duce la dispariţia poştei, dar sper că voi fi moartă şi-ngropată cu mult înainte”.
Povestea protagonistei, redată într-un stil elegant, sincer şi expresiv, oglindeşte un parcurs existenţial memorabil şi conţine reflecţii subtile despre puterea tămăduitoare şi salvatoare a cuvintelor, despre vitala nevoie de comuniune şi de (auto)cunoaştere a fiinţei. Suferinţa provocată de pierderea unei persoane dragi, sentimentul mistuitor al culpei sunt exorcizate prin mărturisire. Fără acest exerciţiu auto-terapeutic, nu ar fi fost posibilă regăsirea liniştii şi a iertării.