Moshi-moshi

(fragment)

Traducere din limba japoneză de Raluca Nicolae

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2026

Banana Yoshimoto (pe numele adevărat Mahoko Yoshimoto), fiica unui scriitor şi critic literar influent în Japonia anilor 1950-1960, s-a născut în 1964, la Tokyo. A absolvit Universitatea Nihon, specializarea literatură, şi a început să scrie încă din perioada studenţiei. În 1986 publică nuvela Umbra razei de lună (Munraito Shado), care atrage atenţia criticilor şi este distinsă cu Premiul Izumi Kyoka pentru literatură. În 1987, la numai douăzeci şi trei de ani, îi apare primul roman, Kitchen (Kitchin; Humanitas Fiction, 2024), care devine rapid bestseller internaţional. Pentru acest debut primeşte Premiul Kaien pentru noii scriitori, iar în 1988 este nominalizată la Premiul Yukio Mishima. În 1989, romanul primeşte Premiul Ministerului Educaţiei pentru încurajarea tinerilor artişti şi este ecranizat de două ori, atât pentru televiziune, cât şi pentru marele ecran. În 1989 publică Tsugumi (Tsugumi), un roman care îi aduce Premiul Yamamoto Shugoro. În 1994 apare romanul Amrita (Amurita), iar în 1995 câştigă Premiul Murasaki Shikibu pentru literatură, urmat de Premiul Fendissime în 1996. De asemenea, publică şi alte volume importante precum N.P. (Enu Pi), Şopârlă (Rizado) şi Lacul (Mizumi). În 1999 câştigă Premiul Maschera d’argento, iar în 2000 e premiată cu Bunkamura Deux Magots şi apare romanul Viaţa lui Daisy (Deijizu Raifu), pentru care este anunţată o adaptare anime în 2026. În 2010 publică Moshi-moshi (Moshi Moshi; Humanitas Fiction, 2026). În 2011 i se acordă în Italia Premiul Capri. Cărţile sale au fost publicate în peste treizeci de ţări şi vândute în milioane de exemplare în întreaga lume.

După Kitchen, care s-a bucurat de succes la nivel internaţional, Banana Yoshimoto oferă cititorilor un roman intim despre regăsire, iubire şi vindecare. Moshi-moshi este o explorare emoţionantă a relaţiilor de familie şi a felului în care tabieturile, oamenii şi micile bucurii ale fiecărei zile ne pot reda pacea interioară.

După moartea misterioasă a tatălui ei, muzician îndrăgit, Yotchan părăseşte casa părintească şi se mută în Shimokitazawa, un cartier alert şi boem din Tokyo, cu străduţe înguste, buticuri cochete,cafenele tradiţionale şi o comunitate artistică efervescentă. Aici încearcă să-şi clădească o nouă viaţă, însă lucrurile iau o turnură neaşteptată când mama apare în apartamentul fiicei. Cele două ajung astfel să împartă nu doar un spaţiu restrâns, ci şi încercarea de a-şi regăsi fiecare locul într-o lume alterată de pierdere.

În Japonia, când oamenii răspund la telefon, spun: „Moshi-moshi”. Titlul romanului evocă un vis ce se repetă, singura legătură dintre Yotchan şi tatăl ei care s-a sinucis.Între realitatea cotidiană şi o lume în care cei dispăruţi par să mai aibă mesaje pentru cei vii, povestea urmăreşte cu delicateţe felul în care doliul îşi pierde, încet, intensitatea. Iar printre gesturi obişnuite, întâlniri neaşteptate şi micile ritualuri ale vieţii, Yotchan descoperă că vindecarea nu înseamnă să uiţi, ci să găseşti, treptat, un mod de a merge mai departe.

„Felul seducător în care Yoshimoto descrie detaliile mărunte ale vieţii fac din Moshi-moshi o lectură încântătoare.“ (The National)

Viaţa mea în Shimokitazawa se învârtea în jurul bistroului. Când mă trezeam şi vedeam că mama încă doarme, mă treceau fiori reci la gândul că ar fi putut cădea într-o depresie urâtă. Din fericire, nu era cazul. De îndată ce mă dădeam jos din pat şi făceam câţiva paşi, se ridica şi ea să-mi pregătească o cafea.

Am fost uimită să descopăr ce cafea minunată face – fierbinte, tare şi aromată.

Până acum câţiva ani, fusese datoria ei de mamă să aibă grijă de mine. Curând însă, aceasta se transformase într-o rutină. Acum era cu totul altceva. Cafeaua îi ieşea atât de bună tocmai fiindcă îşi dorea s-o bem una în compania celeilalte.

Din fericire, nu se hazarda să pregătească şi micul-dejun – ceea ce-mi convenea de minune. Cel mult aducea la masă rămăşiţe de pâine sau onigiri din orezul din ziua precedentă. Uneori scoteam din congelator nişte ratatouille îngheţat bocnă, încropit din zarzavaturile rămase de la bistrou. Ciuguleam amândouă ca două vrăbiuţe şi stăteam de vorbă, cu ochii la televizor.

— Parcă e niţel cam sărat, nu?

Sau:

— Ar merge o gustare din asta.

Nu era tocmai genul de conversaţie pe care o poartă o mamă cu fiica ei.

Dar faptul că era aici, cu mine, mă făcea să mă simt în siguranţă. Dacă se întâmpla să ies în oraş, nu mai stătea ca pe ghimpi, aşteptându-mă. Deşi eram aproape tot timpul plecată de acasă, ştia unde mă aflu. Una peste alta, ne înţelegeam tare bine.

Bineînţeles că nu se lăsa şi deretica prin apartament, dar măcar nu mai era la fel de tipicară ca înainte. Tatei îi plăcea să fie casa lună, şi, cum avea o clipă de răgaz, cum se apuca să facă ordine, motiv pentru care apartamentul nostru din Meguro era curat ca în palmă.

Mama nu mai trăgea cu ochiul la emailurile sau la mesajele mele de pe mobil – o altă schimbare binevenită. Stătea cu nasul în telefonul ei şi nu se mai băga în treburile mele. Când aveam liber şi ieşeam să beau cu prietenii pe care nu-i mai văzusem de mult, chiar dacă se făcea târziu, nu era curioasă să afle pe unde umblasem şi nici nu se apuca să mă descoasă.

Abia atunci am priceput de ce se amestecase atât de mult în viaţa mea, de ce fusese atât de severă cu mine la şcoală, de ce mă mustra de fiecare dată când mă întorceam acasă târziu. Fusese de datoria ei s-o facă, dar acum rolul acesta se sfârşise.

Dimineaţa, în criză de timp, mă îmbrăcam pe apucate şi ieşeam pe uşă ca o furtună. Ea îşi lua în grabă la revedere de la mine, dar nu era acelaşi salut cu care fusesem obişnuită ani la rând. N-aş putea spune prin ce era diferit, dar de schimbat, se schimbase ceva. Tonul ei era mai detaşat, de parcă s-ar fi gândit la lucrurile bune de peste zi. Înţelegeam că avea nevoie de timp, timp doar pentru ea.

În ultima vreme adoptase un nou stil vestimentar, ceea ce îi dădea o notă de prospeţime. Mama era destul de plinuţă, dar acum se îmbrăca în blugi care-i scoteau în evidenţă burtica şi purta numai tricouri şi hanorace. În casă îşi trăgea pe ea o bluză groasă şi nişte pantaloni bărbăteşti de trening pe care îi spălase imediat ce-i cumpărase de la magazinul cu haine pentru tineri din centrul comercial. Uneori stătea închisă în apartament de dimineaţa până seara, alteori de-abia aştepta să iasă. Luni de zile n-am ştiut cum îşi petrece ziua.

În afară de cele câteva haine tinereşti şi o cană mare cu Snoopy, recent achiziţionată de la magazinul Fire-King din apropiere, nu părea interesată de cumpărături.

Eram plăcut surprinsă de noua ei imagine. Crezusem că n-o să ştie ce să facă în timpul liber şi că o să-mi stea toată ziua pe cap la Les Liens, dar mă  înşelasem.

Încet-încet ieşea din tiparele în care fusese încorsetată. Înainte să-şi cumpere cana cu Snoopy, n-o văzusem să-şi ia ceva numai al ei. În Meguro cumpăra totul în două sau în trei exemplare, nimic pentru ea.

Câteodată încercam să mi-o închipui cum fusese în tinereţe. Oare în şcoală îi plăcuse de vreun băiat? Avusese vreodată un serviciu cu jumătate de normă? Locuise vreodată în apartamentul închiriat de la vreo prietenă? Oare privise vreodată cerul de pe fereastră?

Până la urmă îşi făcuse ambiţia cu măsuţa de cafea de la magazinul Yamada. O pusese lângă cele câteva taburete rotunde pe care le găsiserăm în apartament când ne-am mutat, numai că, în loc să se aşeze pe ele ca omul, prefera să le folosească pentru a-şi sprijini braţele şi bărbia şi pentru a se cuibări la fereastră ca un căţeluş.

— Ce faci toată ziua? am întrebat-o odată.

— Secret, a glumit ea.

— Nu joci cinstit. Tu ştii unde să mă găseşti.

— Acolo, a arătat ea cu degetul pe fereastra de unde se vedea Les Liens.

Din locul unde mă aflam i-am întrezărit uşa veche, din lemn, şi geamurile triunghiulare.

— Vezi?… E normal să vreau să ştiu şi eu pe unde umbli. Acum s-au inversat rolurile…

Mama părea să mai fi slăbit puţin, şi tenul ei, de obicei aspru şi palid, arăta întinerit. Purta un tricou roz pal pe care scria: I love Shimokitazawa! Era un model conceput de Keiichi Sokabe, un cântăreţ la modă de muzică rock, care avea un butic în apropiere. Tricoul îi venea foarte mulat. A fost cât pe ce să-i zic că în roz arată ca un purceluş, dar, din fericire, mi-am ţinut gura.

De unde naiba făcuse rost de el? În partea de jos avea nelipsita pereche de blugi. Era desculţă, deşi se cam lăsase frigul. Nu-mi venea să cred că e aceeaşi persoană care în Meguro purta dresuri fine chiar şi în toiul verii!

— Fiecare zi arată altfel. De regulă, după ce mă trezesc, iau masa cu tine şi ne bem împreună cafeaua. După ce pleci, te privesc cum te duci vizavi. Aş putea să jur că te aud cum dai bună dimineaţa.

— Mă faci să intru în pământ de ruşine. Parcă ai fi la şcoală, în inspecţie.

— Foarte bine că eşti politicoasă. E reconfortant să auzi pe cineva salutând cu atâta entuziasm. Îmi creşte inima de bucurie să văd ce copil bine-crescut am! Mi-a spus ea pe un ton aşa de serios, încât m-a emoţionat. Odată ce te ştiu ajunsă la bistrou, încep să robotesc prin casă. Farfuriile le spăl de mână, fiindcă, după cum ştii, nu avem maşină de spălat vase. După ce le săpunesc şi le clătesc, le pun la scurs în coş.

— Bine că nu avem prea multă veselă.

— Deci mă apuc serios de curăţenie. Ca să-mi fac bine treaba n-am nevoie decât de un pămătuf, o mătură, un făraş şi o cârpă. Nu vreau să mă complic. Frec cu sârg WC-ul. E ceva de muncă la o toaletă în stil japonez, dar nu mă plâng.

— Da, ştiu ce zici.

— Apoi îmi verific mesajele de pe mobil şi le dau de veste celor care îmi scriu că m-am mutat la fiica mea. Dacă soseşte vreun pachet în Meguro, îl rog pe administrator să-l preia, dar oricum trebuie să fac un drum până acolo să-l ridic. Uneori sunt în el alimente perisabile… Apropo, n-am mai văzut de mult fantoma… Dacă aş fi rămas acolo, mai mult ca sigur că mă duceam şi eu după taică-tu, pe lumea cealaltă. Oricum, mă simt mai liniştită.

— Hai o dată acolo. Fantomă sau nu, mi-e dor de el.

— Poate data viitoare, când mai primesc pachete cu mâncare sau dacă e vreo şedinţă de bloc. N-am chef să rămân peste noapte, dar tu poţi să vii în Meguro cu cine pofteşti. Numai să-mi spui că eşti cu iubitul, să nu stau ca pe ghimpi. Oricum o să-mi fac griji. Măcar fă bine şi dă-l gata cu mâncarea ta! Am adus şi o sticlă de vin scump. De asta am şi lăsat frigiderul în priză. Am mai cumpărat una zilele trecute, dar am băut-o eu pe toată. Scuze că nu ţi-am spus.

— Ştiu, am găsit-o când am dus gunoiul. Oricum, n-am timp să rămân acolo peste noapte. Sunt prea ocupată cu serviciul.

— Mai demult am lucrat şi eu la un bar unde se asculta jazz. Clienţii mă plăceau şi veneau mereu să vadă ce fac, a spus ea pe un ton aparent nonşalant. Buun… deci pe la prânz îmi iau portofelul, mobilul, cheile şi ies. Întâi mă abat pe la Pure Road, să răsfoiesc câteva cărţi la anticariatul One Love. Nu mi-e clar dacă-s de vânzare sau dacă-s ale lui Hatchan, proprietarul. Amândoi ne plângem că nu ţinem pasul cu vremurile de acum şi ne facem fel de fel de planuri de viitor. Vorbim şi despre grădinărit. Ştie o mulţime de trucuri despre îngrijirea florilor. La începutul anului o să prindă câţiva lotuşi. O să-mi dea şi mie un bulb. Mă bate gândul să-l pun aici, pe pervaz. Domnul Tanba, care stă pe lângă noi, e un grădinar foarte bun şi se pricepe la lotuşi. Mi-a promis că o să-mi dea pământ şi îngrăşământ special pentru ei. Ce zici? Cum ar fi ca la vară să avem câteva flori mari de lotus la fereastră? Hatchan mă serveşte de fiecare dată cu un ceai negru tare, foarte bun, şi, câteodată, ca să-mi iau revanşa, îi fac ordine prin lucruri.

— Cum de v-aţi apropiat?

„În stilul ăsta, pun pariu că o să stea la mine şi la anul!“, mi-am zis, uimită de descoperire.

— Păi locuim la doi paşi unul de altul şi suntem cam de aceeaşi vârstă. Dacă ne învârtim puţin prin cartier, vrei-nu vrei, dăm nas în nas unul cu altul. După One Love, trec pe la ceainărie s-o salut pe Eri-chan, patroana, şi pe micuţa ei broască ţestoasă. Acolo beau ceaiul japonez al zilei, cu nişte osenbei sau câteva chifle pufoase, umplute cu pastă de fasole roşie. Dacă nu am poftă de ceai, merg la o cafenea şi-mi comand o cafea tare, cu o felie de pâine prăjită cu scorţişoară şi frişcă din belşug. La prânz restaurantul thailandez are un meniu special. Îmi place salata lor de papaia cu orez de mochi. Bucătăreasa, Miyuki-chan, găteşte fabulos. Macină condimentele pe loc, ca să fie proaspete şi aromate. N-aş fi crezut că mâncarea thailandeză e atât de gustoasă! Şi ea, şi Michiyo-san a ta sunt nişte bucătărese desăvârşite. Cam aşa îmi omor timpul la prânz. Uneori mai iau o pizza la Rokusan. Şi cei de la La Verde fac pizza bună. O dau gata dintr-o îmbucătură. Din când în când mă răsfăţ cu un prânz japonez la restaurantul  Asuka. Mai nou, m-am apucat de În căutarea timpului pierdut. Sunt atâtea volume, că n-am reuşit niciodată să le termin. Am făcut rost de toată colecţia de la Hatchan. De regulă nu împrumută cărţi, dar mi-a zis că mi le lasă să le citesc, aşa că m-am simţit obligată să-i dau pe ele măcar două mii de yeni. Apropo de cărţi. De fiecare dată când Osamu Fujitani îşi lansează o carte, mă reped până la Ficciones, librăria lui din clădirea cu etaj, de lângă restaurantul cu hamburgeri. După ce îi iau un autograf, mă duc plutind de fericire la Mikeneko, cafeneaua de deasupra bistroului tău, citesc cartea din scoarţă în scoarţă şi mă apuc să compun o scrisoare cu impresiile mele, pe care o strecor în cutia poştală de la Ficciones – una dintre micile mele plăceri vinovate. Fujitani-san e un mare scriitor şi, pe deasupra, mai e şi foarte-foarte prezentabil. Are o voce puternică şi clară şi spune nişte istorioare tare amuzante. Are o minte brici şi e extrem de rafinat. Şi ce mâini mari şi frumoase are! Zici că e un personaj dintr-un roman. Sunt topită după el! Vai, ce-mi bate inima! Sinceră să fiu, mai că l-aş lua de bărbat! În aceeaşi clădire cu librăria lui se află un salon de masaj thailandez, condus de Hirota-san, un tânăr foarte serios. Am găsit nişte fluturaşi care-i făceau reclamă şi mi-am făcut curaj să merg. Mă simt nemaipomenit după ce Hirota-san îmi frământă fiecare muşchi din corp. Sigur, nu-mi permit prea des, dar îmi face foarte bine, mai ales când am migrene. Mi-ai spus odată că te doare spatele. Şi ţie ţi-ar prinde bine o şedinţă de masaj. Dacă vrei, te duc la el. Din când în când mă mai abat şi pe la Taimado, de unde îmi iau tricouri sau cremă de faţă. Vânzătorii sunt mai mult nişte puştani, dar sunt foarte de treabă. Au şi un restaurant, cu acelaşi nume. Câteodată îmi comand de la ei mâncare cu seminţe de cânepă. Se zice că-i bogată în fibre şi face minuni pentru tranzitul intestinal. Timpul zboară îngrozitor de repede cu atâtea tentaţii în jur. Iar de cheltuit, nu cheltuiesc mult. În unele zile, mai dau o raită şi prin Sangenjaya, la magazinul Tsutaya, de unde cumpăr faimoasa lor pâine cu maia şi stafide, pe care-o mâncăm la micul-dejun. În spatele clădirii Carrot Tower e o altă cafenea drăguţă. De acolo îmi iau uneori cafea şi o prăjiturică umplută cu pastă de fasole. Mă bucur de fiecare dată când reuşesc să fac tot ce mi-am propus în ziua respectivă, dar,cel mai important, nu mai sunt pe fugă ca atunci când erai tu la şcoală. Am tot timpul din lume!

— Te distrezi, nu glumă. Din câte văd, duci o viaţă boemă.

Eram de-a dreptul impresionată.

— Nu ţi se pare că peste zi timpul încetineşte, iar spre seară prinde din nou avânt? N-am mai avut demult impresia asta, dar, în ultima vreme, o trăiesc din ce în ce mai acut. Îmi place să trag de timp ca de un elastic şi să văd cum revine iar la loc. Mi se pare fascinant şi nu mă plictisesc niciodată. Îmi amintesc senzaţia de când eram mică. Mă urmărea chiar şi când stăteam acasă, fără să fac nimic. Între timp, am uitat-o… Ei bine, acum mă simt la fel ca atunci. Am chef să contemplu totul din jurul meu pe îndelete, în tihnă, cu mintea golită de gânduri. Dacă aş fi rămas în Meguro, aş fi trăit zi de zi ca şi cum tatăl tău ar fi fost încă acolo. Ca şi cum aş fi fost căsătorită cu o fantomă.