Lucian Grigorescu (1894-1965) ocupă un loc singular în istoria picturii moderne din România. Opera sa reprezintă o punte între rigoarea constructivă europeană şi sensibilitatea spaţiului autohton, fiind definit adesea de către critica din epocă drept „cel mai latin dintre pictorii români”. Importanţa sa în modernismul românesc derivă din capacitatea unică de a asimila lecţia postimpresionismului francez, a cerebralităţii lui Paul Cézanne şi a structuralismului lui André Derain, topindu-le într-o viziune dominată de lumina solară a Dobrogei natale sau a coloniilor de la Balcic şi Cassis. Format la şcoala postimpresionismului francez, artistul a traversat deceniile anilor 1940 şi 1950 sub semnul unei dramatice, dar subtile negocieri, între rigoarea ideologică a epocii şi propria autonomie estetică. Această perioadă, marcată istoric de trauma celui de-Al Doilea Război Mondial şi, ulterior, de impunerea agresivă a realismului socialist, relevă un Grigorescu axat pe supravieţuirea picturalităţii.
Odată cu instaurarea regimului comunist şi proclamarea realismului socialist ca normă unică la sfârşitul anilor 1940, peisajul artistic românesc suferă o mutaţie structurală. Pentru un colorist pur precum Grigorescu, respingerea „formalismului” burghez şi obligativitatea tematicii muncitoreşti au reprezentat un impas major. Noua linie impusă criticii de artă aservită esteticii proletcultiste îi reproşa vehement „evazionismul tematic”, ataşamentul faţă de peisajul pur fiind amendat ca o nocivă reminiscenţă burgheză. Cu toate acestea, sfârşitul anilor ‘40 demonstrează capacitatea remarcabilă a artistului de a se adapta fără a-şi asimila total identitatea vizuală. Constrâns să abordeze teme legate de transformarea socialistă a ţării (şantiere, peisaje industriale sau scene colective), Grigorescu recurge la o strategie de „subversiune prin meşteşug”.
În compoziţiile sale de pe şantiere sau din zonele în curs de industrializare din anii 1950, elementul ideologic (utilajul, muncitorul) devine adesea un simplu pretext geometric sau un accent cromatic în cadrul unei structuri picturale ample. Lumina rămâne personajul principal. Chiar şi sub spectrul comandamentelor politice, Grigorescu refuză aplatizarea fotografică cerută de dogmă. El păstrează o libertate uimitoare a tuşei, care rămâne fragmentată, vibrând de energie. Peisajele sale dunărene sau cele de la malul mării, din această decadă, capătă o luminozitate fluidă, aproape crepusculară, ce aminteşte de o căutare a unui timp pierdut, imun la realismul brutal al realismului oficial.
Opera lui Lucian Grigorescu din anii 1940 şi 1950 ne înfăţişează profilul unui artist care nu a ales nici disidenţa radicală, dar nici capitularea estetică totală. Într-o epocă a directivelor rigide, el a reuşit să salveze esenţa picturalităţii moderne româneşti, demonstrând că adevărata libertate a unui creator se poate manifesta chiar şi în limitele impuse de istorie, prin fidelitatea faţă de vibraţia luminii şi adevărul materiei picturale.
Scrisoarea inedită pe care o prezentăm este adresată prietenului său, scriitorul Saşa Pană (1902-1981), în a cărui arhivă am găsit-o. Acesta a avut un traseu asemănător în sensul migraţiei sale ideologice, din convingere, de la avangardism la comunism, fără însă ca opera sa poetică, de după 1944, să se înregimenteze total în noua estetică. În ceea ce-l priveşte pe Lucian Grigorescu însă cred că a fost vorba de un calcul oportunist, atât de frecvent în epocă. O recunoaştere a docilităţii sale politice, dar şi oarecum estetice a fost alegerea sa, în 1948, ca membru corespondent în proaspăt reformata Academie a R.P.R. şi oferirea Premiului de Stat, clasa I, în anul 1955. În octombrie 1947, la Congresul U.S.A.S.Z., Lucian Grigorescu denunţase arta burgheză, deplângând influenţa nefastă a impresionismului şi suprarealismului, mărturisindu-şi totodată propria-i rătăcire din acea perioadă când, de altfel, îşi aflase consacrarea1. Oportunitatea politică nu i-a corupt pensula, ci a funcţionat ca un scut care i-a permis să rămână activ în circuitul expoziţional de prim rang şi să îşi exporte artele în mari expoziţii internaţionale organizate de statul român la Moscova, Veneţia sau Cairo. Cazul lui Lucian Grigorescu demonstrează că, în contextul totalitar, negocierea cu puterea nu a însemnat inevitabil şi o capitulare estetică, ci a putut îmbrăca forma unei supravieţuiri prin excelenţă profesională, artistul rămânând în istoriografia noastră culturală ca un pilon al modernismului pictural românesc, chiar şi în plină epocă a dogmatismului ideologic.
Scrisoare cu antetul „ministerul Artelor Cabinetul secretariatului general”, nedatată2:
Iubite Saşa Pană,
Tu ştii ce însemna pe vremuri activitatea unui artist. O expoziţie, din când în când, al cărei rezultat material nu-i permitea artistului să trăiască fără o activitate extra artistică. Din fericire, lucrurile s-au schimbat. În R.P.R., artistul este preocupat numai de arta sa, de conţinutul şi de calitatea ei, ştiind precis că efortul este apreciat şi că, în mod automat, ajutorul material necesar dezvoltării unei idei fericite îi este pus la dispoziţie cu promptitudine. Plastici(enii) noştri care în majoritate au lucrat în uzine şi pe şantierele naţionale, întâmpină 7 Noiembrie3 cu muncă febrilă în ateliere. Unii – printre care sunt şi eu – termină lucrările de pictură comandate de Ministerul Artelor pentru Ateneul Român şi mulţi, foarte mulţi, lucrează de zor pentru Expoziţia de Stat care se va vernisa la 1 Decembrie. Această activitate fără precedent nu ar fi fost posibilă fără îndemnul şi avântul manifestat de muncitorime pentru o cât mai mare producţie şi a calităţii acestei producţii. Exemplul celor 200 de milioane de oameni din Uniunea Sovietică ce luptă pentru pacea şi bunăstarea tuturor oamenilor care muncesc şi se cultivă fără preget ne-a învăţat să gândim ca oamenii liberi, conştienţi şi încrezători – de acum încolo – în mijloacele proprii, singurele capabile să ne conducă la crearea unei arte naţionale.
Lucian Grigorescu
1 Scînteia, seria III, an XVI, nr. 954, marţi 21 octombrie 1947, p. 5.
2 Scrisoarea datează, în mod evident, după 1944, având în vedere antetul, probabil în anul 1948, când artistul a fost pentru o scurtă perioadă director al Direcţiei Artelor Plastice în Ministerul Artelor şi Informaţiilor.
3 După 1944, ziua de 7 noiembrie era sărbătoare naţională, când era aniversată victoria bolşevică din anul 1917.