| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Făt-Frumos din LunăProză de Horia GÂRBEA„Făt-Frumos din Lună” este titlul provizoriu al unui roman-basm pentru copii aflat în curs de elaborare. Sper că va apărea la Editura Corint-junior, cea mai puternică editură dedicată cititorilor școlari și preșcolari. Aici au apărut multe romane de mare valoare, în traducere, încît pentru un autor român apariția la Corint-junior constituie o provocare. Am încercat să valorific și uneori chiar să ironizez mai toate locurile comune ale basmului tradițional - copiii le cunosc desigur prea bine - într-o poveste cu amprenta modernității, distractivă și chiar instructivă. Așa cum e firesc, scriu în vederea unui cititor tînăr dar exigent așa cum, peste cîțiva ani, va fi desigur și fiul meu. Lui îi dedic povestea aceasta.În capitolul al cincilea vom afla cum fiul cel mai mic al lui Albastru-Împărat va pleca împreună cu calul său năzdrăvan, murgul pintenog, să le găsească pe fetele răpite misterios ale lui Mov-Împărat. Și cum își va dobîndi viteazul numele care îl va face vestit.
Capitolul V Doi copii leneși • Un ochi plînge, unul rîde •Murgul cu potcoave de aur • Sfaturi multe la plecare • Și împărătesele plîng • Un nume pentru prințul meu • Înduioșare • Vîlvoi – nume interzis C înd văzu murgul pistoalele cu care se pricopsise stăpînul său, se bucură tare mult. La fel de bine îi păru că Moș Cîrnat trăiește și e sănătos, că a păstrat acele arme neasemuite.— Cu aceste pistoale, îi spuse el prințului, și cu un paloș vrednic, cred că o să faci treabă bună. Mai ales că mă ai și pe mine ajutor. Să știi, alteță, că dacă ai scule de ispravă, chiar dacă ești mai tinerel, mai neștiutor sau mai neîndemînatic, poți face cît unul bătrîn și hîrșit, dar care nu are la el ce îi trebuie. Prințul tăcea și asculta. Se convinsese și el că nu spune calul prostii. Cînd ești tînăr, e bine să mai și asculți. Poate că, zărghit cum era, tînărul avea totuși astă însușire de mare însemnătate. Cît era de iute la supărare, cînd îi vorbea cineva limpede, deschidea urechile la el. În vremea asta, frații lui nu prea se îndemnau la drum. Iar caii lor, aleși prost, nu aveau nimic să le spună, abia își făceau vînt cu coada. Cei doi frați mai mari trăgeau de timp, tot așteptînd ca tatăl lor, care era destul de repezit, să se răzgîndească și să îi păsuiască o lună, două sau, cel mai bine, pînă la Sfîntul-Așteaptă. Împăratul nu era nici el prost, îi vedea bine cum tîndălesc și ofta în barbă. Dar ce era să facă, erau feciorii lui, de dînsul făcuți, de dînsul crescuți. Speranța de a găsi ei fetele lui Mov Împărat se micșorase rău, mai că încăpea într-un căpăcel de ghindă. Suspina Albastru-Împărat, îl vedea și soața lui împărăteasa mai negru la față. Dar ce să îi zică și ea? Din partea ei, ar fi ținut copiii pe lîngă ea. Se bucura cumva că ei nu se îndeamnă la drum. Și într-o bună zi, cum potcoavele de aur ale calului său erau gata, iar cu exercițiile de tir cu pistolul stătea bine, îl lăuda și calul pentru ce bine trăgea, mezinul veni în fața părinților și fraților săi și spuse că în cîteva zile el pleacă, după cum a poruncit taică-su, să le găsească pe fetele răpite. Albastru-Împărat începu să rîdă cu un ochi și cu altul să plîngă. Nu știu cum vine chestia asta, dar în basme spun cei bătrîni că se poate și se vede că ei știu mai bine. Eu atîta știu: că din ochiul stîng al împăratului curgeau lacrimile șuvoi. Că, orișicît, era tată și să vezi că fiul cel mic pleacă în primejdii nu e ușor, cît ai fi de împărat sau voievod. Apoi mai plîngea și pentru că fiii mai mari, care urmau să-i moștenească schiptrul și coroana, flendureau pe la curte și tocmai cel mic, pe care l-ar fi ținut aproape pentru mîngîierea bătrîneții, o lua la drum. Dar Albastru-Împărat nu putea să își ia vorba înapoi, ca să se facă de rîsul lumii. D-apoi ziarele din împărăție, care erau foarte cîrcotașe, atît așteptau ca să-l spurce. Încuviință să plece feciorul cel mic, așa cum îl făcuse, cam nebun. Vru să-i dea ceva povețe, dar știa că băiatul nu îl ascultă și apoi, mai de tristețe, mai de îngrijorare, vorbele i se opriră în gît. Atît spuse: — Mergi sănătos și să te întorci cu izbîndă. La vorbele astea, simple și mișcătoare, trebuie să recunoașteți, împărăteasa nu se mai putu ține și izbucni în plîns. Femeile știți cum sînt, mai ales dacă e vorba de copiii lor, și nu e nici o rușine să plîngi în asemenea împrejurări. Căci nu e nimeni din oțel, oameni sîntem cu toții. Odată hotărîtă plecarea, calul murg îi spuse stăpînului său să nu ia nimic greu sau împovărător, ci numai pe sine și armele, că de rest vor găsi pe drum. Arăta falnic pintenogul, cu potcoave de aur de se crucea lumea, dar și făptura lui parcă întinerise și crescuse. Cînd fornăia odată, începeau să bată de curent clopotele cele mari de la mitropolia împăratului. Înainte să plece fiul său mai mic la drum, tatăl său, Albastru-Împărat, l-a luat deoparte să îi dea cîteva învățături care să-i fie de folos în lunga lui călătorie, dacă lungă avea să fie. Împăratului nu prea îi era la îndemînă, părea că nu știe cu ce trebuie să înceapă. Poate și de emoție. În cele din urmă spuse: — Fiul meu... tu semeni cu mine, că ești iute la mînie... Tăcu o vreme, apoi o luă de la capăt. — Ești tare iute. Vezi să nu ai necazuri. Cînd ești în lume, e bine să te stăpînești, că nu știi niciodată peste cine dai... Și tot îl dăscăli împăratul pe fiul său, mai cu rost, mai strecurînd destule banalități și prostii pentru că așa sînt părinții. Chiar dacă sînt împărați, cînd vor binele odraslei, se apucă să vorbească, spun multe și de toate. Spre cinstea lui, copilul ascultă cu răbdare totul, timp de trei sferturi de ceas încheiate, pînă simți că începe să caște. El în timpul ăsta se gîndea la calul lui și la sfaturile pe are i le va da acela. Albastru-Împărat se luase însă cu vorba și din fericire nu băgă de seamă că fiul său era neatent. Altfel s-ar fi mîniat și s-ar fi despărțit supărați. Mai vorbi împăratul vreo cinci minute și începu să-l doară și pe el gîtul și să i se usuce gura. Se opri, deci, brusc. Prințul zise mersi că scăpase totuși ieftin, numai cu atît. Iar împăratul făcu rezumatul a ceea ce vorbise atît de dezlînat în cîteva porunci: — Să nu te mînii cu ușurință. — Să fii strîns la pungă. — Să te ferești de omul spîn. — Să nu ai încredere în alții, că nici ei nu au în tine. — Să faci fapte bune, dacă simți că vei fi răsplătit pentru ele. Băiatul spuse că a înțeles. Atunci Albastru-Împărat îi dădu binecuvîntarea sa de tată și de stăpîn al țării. Îi ură drum bun și îi mai spuse: — Jură că, dacă pe unde te duci se întîmplă minunea să te pricopsești, te vei întoarce să împarți norocul cu ai tăi. Prințul se cam plictisise și mai ales nu prea îi venea să creadă că se va pricopsi pe acolo pe unde se va duce. Jură repede și ieși. Merse să o găsească pe împărăteasă ca să aibă și cu ea un sfat înainte de plecare. Împărăteasa îl primi și începu să plîngă. Plîngea că pleacă și îi spunea vorbe fără șir: aici îl mîngîia, aici îl certa că se ia după taică-su și pleacă. Ba îl ruga să se întoarcă repede că ea o să moară fără el, ba îi zicea să meargă pînă la capăt cît ar fi de greu, că e sigură de norocul și puterea lui. Prințul nu înțelese nimic, decît că maică-sa îl iubește și asta îi era destul. Ea mai bolborosi ceva ce fiul nu înțelese, apoi tăcu și se mulțumi să suspine de ar fi înmuiat și pietrele. Dar nu erau pietre pe acolo. Așa sînt mamele și bine că sînt așa, pentru că altfel lumea ar îngheța și nu s-ar mai topi fără dragostea lor. Simțind asta, prințul era gata să plîngă și el de înduioșare, or el nu voia să dea apă la șoareci, așa că își sărută mama și o lăsă acolo să plîngă în voie ca să își ușureze sufletul. Întîlnirile de rămas-bun cu părinții lui fuseseră grele. Deci se spălă prințul pe față, se răcori cu apă rece și se duse să vadă ce-i spune și calul lui cel năzdrăvan, în care se încredea tot mai mult. De sfaturi era acum sătul, dar ale calului erau bune. Îl găsi pe patruped bine dispus. Întrebîndu-l dacă are un sfat pentru el, acesta necheză scurt că n-are. — Dormi bine, stăpîne, că mîine mai este la mijloc și apoi ne pornim. De rest mai vorbim noi pe drum, că e drum lung. Ușurat că nu mai primise un sac de povețe, dar cam dezamăgit, pe de altă parte, de felul cum o scurtase calul, Prințul plecă să-ți strîngă lucrurile. O zi mai avea de stat la palatul părintesc și apoi, cine știa? Cu o seară înainte să plece se duse iar fiul împăratului la grajd, că acolo învățase că sînt bune sfaturile murgului, cît de puține, și, dacă ar fi avut o iubită, nu s-ar fi dus la ea mai des. Se vedea că e cam apăsat de grija plecării, că era fecior crud, abia dacă știa ce e pe lume. Iar calul său înțelese că stăpînul e îngrijorat și îl mîngîie cum se pricepu cu vorbele lui nechezate. Apoi îi spuse blînd: — Stăpîne, de-acum pornim la o treabă grea, dar care poate să fie pentru domnia-ta un început foarte bun. Nu-ți fie teamă. Pistoale ai, mă ai pe mine, crede-mă că facem rost de un paloș adevărat. Numai noroc să mai avem și ne întoarcem cu fetele și gloria. Am ocolit pînă acum să-ți spun, dar acum nu mai am încotro: pentru fapte atît de vitejești îți trebuie un nume pe măsură. — Ce nume? — Păi să înceapă cu Făt-Frumos, asta e obligatoriu și... mai punem ceva. — Ce să mai punem, zise tînărul cam abătut, că nu-i ardea de asta. — Știu eu... Un copac, un lac, un munte... — Zău, calule, fii serios... — Păi serios sînt. N-ai auzit matale de Făt Frumos din Tei, sau din Arin sau... ia spune, mama ta, cînd te purta într-însa, n-a avut așa, o poftă de vreo fructă, ca să luăm numele pomului cu pricina. Făt-Frumos din Măr n-ar suna rău. — Mama zicea că, pe cînd sta să mă nască, i se făcuse poftă de corcodușe. — Aoleu, se necăji calul, Făt-Frumos din Corcoduș sună ca dracul! Nu te alinta și ea în vreun fel mai poetic? — Ce să mă alinte? își aminti Făt-Frumos. Eram zăpăcit rău. Poate mai sînt și acum. Zicea că sînt ca și căzut din Lună. — Asta e! zbieră calul de ziceai că e măgar. Asta e! Făt-Frumos din Lună! Ăsta să-ți fie numele și să-l porți cu cinste și să-l acoperi de glorie! Murgul, cît era de cal, se simți emoționat la aceste vorbe. Iar Făt-Frumos din Lună avu și el fiorul unui nou botez, ca înainte de luptă. Prinse capul calului în brațul lui, încă fraged și lăcrimă fără voia lui. Iar calul îi fornăi blînd lîngă ureche. Îl umplu de muci, după obiceiul lui, dar clipa era prea măreață ca să bage vreunul de seamă niște mărunțișuri ca astea. În zori urmau să plece și acest lucru era cel mai însemnat, altceva nimic nu avea preț. Stătură așa cîteva clipe, ca să își tragă sufletul cum se zice, și apoi Făt-Frumos din Lună se desprinse de calul său. Ca să mai uite de emoția momentului, el întrebă calul ce stătea la rîndul lui cu capul plecat. — Acum mie îmi vei zice Făt-Frumos din Lună. Dar pe tine cum te cheamă? — Ce importanță are? Poți să îmi spui Murgule, Calule, Pintenogule, cum vrei. — Bine, dar aș vrea să știu numele tău adevărat. — O să ți-l spun dacă vrei neapărat. Numai te rog să nu mă strigi niciodată așa. — De ce? — Întîi că îmi amintește de cum am ajuns cal și ce greu mi-a fost la început. Apoi pentru că nu e un nume frumos. Dar deloc. — Dacă nu vrei, nu îmi spune, că dacă tot nu pot să te strig pe el, la ce bun să îl mai știu... — Ai dreptate. Totuși, ca dovadă de încredere în tine, ți-l spun. Cînd m-am făcut cal eram tare supărat și alergam cu coama în vînt fără să îmi găsesc locul. De aceea m-au strigat oamenii Vîlvoi, că aveam părul, coama și coada vîlvoi. Și așa mi-a rămas numele. Știi cum sînt oamenii, dacă apucă să te poreclească, chiar și în bătaie de joc, nu mai scapi de porecla dată de ei. Nimeni nu pricepe că, la rîndul lor, dacă ar fi porecliți urît, ar suferi. Vîlvoi tăcu apoi, cam amărît. Prințul nu mai găsi nimic să-i spună. Era o clipă mai tristă dar, își zise cu dreptate Făt-Frumos din Lună, între doi prieteni care pleacă la drum greu și cu primejdii, asemenea lucruri au rostul lor. Poate așa gîndea și calul. Încît nu își mai spuseră nimic decît noapte-bună și se duseră fiecare să doarmă cu gîndurile lui. |