În relativitatea pe care o presupune orice susţinere, se poate spune că Viaţa din urmă de Toma Grigorie este cel mai bun roman pe tema condiţiei pensionarului din literatura română. Făcând experienţa vârstei pensionării, universitarul craiovean scoate din sertarul scrierilor sale de dinante de 1989 un manuscris oprit de la publicare de cenzură (conform mărturisirii din prefaţă). Constructul iniţial este uşor recapat şi impregnat de noi date şi evenimente din fluxul existenţei esenţiale curente ulterioare.

Autorul învesteşte titlul cu o dublă semnificaţie: pe de o parte, el dă sens părţii din urmă a unei vieţi, iar pe de alta, face vizibil că evenimentele din viaţă se rememorează văzute din urmă, dinspre prezent spre trecut. Unul dintre sensuri dă seama de epica existenţială, iar celălalt, de metoda narativă.

Ca structură formală, romanul are două părţi şi un epilog. Cele două părţi sunt scrise la persoana întâi de profesorul pensionar Dinu Gavrilescu. Epilogul este scris după moartea acestuia de un fost coleg de cancelarie, al lui şi al iubitei sale Elvira; de la respectiva, colegul fără nume preia şi tipăreşte manuscrisul; el precizează că aici Gavrilescu şi-a consemnat „amintirile şi viaţa din urmă”. Astfel, văzut retrospectiv, trecutul ajută la acceptarea, interpretarea şi ameliorarea prezentului. Văzut din prezent, prezentul este moment de analiză, de meditaţie, de înţelegere a lecţiilor utile pentru rolul de intelectual pensionar. Instanţa narativă cultivă trecutul şi trăieşte prezentul în cultura trecutului. Trecutul este un instructor pentru prezent: de aceea, cel mai frecvent gest, acela care ocupă cel mai mult spaţiu în roman, este reveria provocată de o amintire.

Miza romanului o constituie descrierea, înţelegerea şi explicarea literară a condiţiei de pensionar, cu avantajele şi dezavantajele ei. Ideea epică ce iradiază întreaga carte este că pensionarea este nu numai o vârstă a ieşirii din sfera muncii angajate, ci şi o etapă a existenţei interioare cu caracteristici identificabile general umane. Mai exact, pensionarea este locul unei noi identităţi.

Punerea în intrigă pe care o realizează romanul poate fi modelată, simplificată şi redusă la liniile sale epice esenţiale. Originar dintr-un sat din sudul Olteniei, Dinu Gavrilescu (născut imediat după cel de-al Doilea Război Mondial) merge la şcoală la oraş şi apoi la facultate la Cluj de unde este repartizat ca profesor la clasele V-VIII la Şcoala din Nisipoasa (la Dunăre, în apropierea comunei natale). Ajunge apoi la un liceu din capitala Olteniei şi aici o cunoaşte pe Elvira, o tânără văduvă, cu care conversează îndelung, ceea ce trezeşte gelozia Mariei (soţia sa). De ruşine, fără să anunţe pe nimeni sau să precizeze localiatea unde se refugiază, Elvira se mută într-un oraş de munte, staţiune balneoclimaterică. Drama lui Dinu Gavrilescu începe odată cu ieşirea la pensie: dintr-odată nu mai este sigur de propria identitate, nu mai este capabil să controleze evenimentele la care este obligat să ia parte, nu ştie ce atitudine să ia şi ce conduită să adopte.

Nucleul epic se constituie în principal din elemente din primul an de activitate ca profesor şi din primul an de pensionare al lui Dinu Gavrilescu. În subsidiar, în cadru sunt convocate prin rememorare şi secvenţe din copilărie, adolescenţă, studenţie, maturitate. Similitudinea pe care se centrează romanul este cea dintre dificultatea intrării în rolul de profesor şi cea a adaptării la condiţia de pensionar. Episoadele narative converg în a pune faţă în faţă cele două experienţe şi reflecţiile interne ce le însoţesc. Experienţa iniţierii în specificul meseriei de dascăl îl ajută pe Dinu Gavrilescu să-şi procure instrumentele mentale de comprehensiune, de acceptare şi performare proficientă a rolului de pensionar. Pentru a putea exploata beneficiile aduse de logica analogiei, evenimente greu controlabile prezente sunt asociate cu evenimente rememorate din trecut: tânărul este ghidul pensioarului. Generic, tânărul profesor Dinu Gavrilescu îl ajută pe proaspătul pensionar Dinu Gavrilescu să se integreze în rolul adus de trecerea anilor.

Dinu Gavrilescu se acomodează cu dificultate la situaţia de pensionar; primele luni sunt cele mai grele: „nu mai puteam să dorm de la patru, cinci dimineaţa şi mă apucau nişte gânduri negre. Gândeam că odată ieşit la pensie nu mai am ninic altceva de făcut decât să-mi aştept sfârşitul”. Mai întâi, fostul profesor îşi face gânduri din orice. Apoi, găseşte că tot ce i se întâmplă are loc ca semn al unui lucru mai rău ce va să vină. Orice gând se transformă astfel într-un gând negru. Două elemente contribuie la adaptarea la rolul de pensionar. Pe de o parte, faptul că gândurile negre îi provoacă o cumplită frică de moarte, iar frica de moarte şi moartea unora dintre prietenii săi îi dau o utilă „lecţie despre preţuirea fără rezerve a vieţii cu toate ale ei”. Pe de altă parte, îl ajută la înţelegerea noii situaţii intrarea sa într-un grup de pensionari; se întâlneşte cu ei aproape zi de zi în parcul pensionarilor şi stau de vorbă, povestesc vrute şi nevrute; în special, îşi relatează vechi sau actuale poveşti de dragoste, amantlâcuri şi chestiuni de fuste. Au nepoţi de crescut, cozi la alimentară de făcut. Terapia de grup îl reconfortează.

Relatare la persoana întâi, prezentul de bază al romanului este fixat imediat după ieşirea la pensie a profesorului de liceu Dinu Gavrilescu. S-ar zice că pensia, după cum se vede, scrie romane; s-ar spune că pensionarea este artistică. Cu toate acestea, Gavrilescu o percepe ca şi o ieşire din circuit: el suferă primul moment al ieşirii la pensie ca şi cum ar ieşi în viteză cu maşina de pe autostradă. Pensionarea este sesizată ca un accident, ca un şoc. Pentru a-şi consuma şocul, Gavrilescu rememorează, cade pe gânduri, evadează în reverie, meditează. Din amintire în amintire, din amintire în reverie şi din reverie în meditaţie ajunge să-şi pună în pagină viaţa trecută, amintirile şi viaţa curentă. Şocul pensionării pune reflexiv, comparativ, analitic prezentul în contact cu trecutul. Din această muncă a gândului şi a gândirii se desprind dezavantajele şi avantajele pensionării. Dezavantajul major este că nu mai eşti cel care ai fost, avantajul major este că în mod cert mai eşti încă: un pensionar nu este un om mort. După apoftegma lui Marc Aureliu „Oriunde se poate trăi, se poate trăi bine”, reiese că dacă se poate trăi, atunci se poate trăi bine. Salvarea lui Dinu Gavrilescu de depresie, de panică, de ipohondrie este fundamentată cultural. Ca intelectual, el ştie că viaţa este mai mult decât meseria, decât profesia, că maturitatea cu anexa ei pensionarea este o etapă firească a unei vieţi frumoase, împlinite. Chiar meditează la faptul că unii oameni, din nefericire, nici nu ajung să fie pensionari, să fie bătrâni. În conexiune cu aceste argumente este şi una dintre devizele după care se orientează: „Nu anii din viaţă sunt cei care contează, ci viaţa din ei” (o cugetare a lui Abraham Lincoln) (p.139).

Pe plan identitar, odată pensionat, Dinu Gavrilescu trăieşte trist senzaţia că şi-a pierdut identitatea şi, în paralel, o criză de identitate. Îl apasă trecutul şi ceva inexplicabil, frica de moarte, căci se simte „om cu timp liber nelimitat”. Admite că „este posibil ca nişte resorturi interioare să-şi reaşeze pe alte baze decât cele dinainte de pensionare”. Maria, soţia sa, îi învederează că pensionarea este o „altă lume” în care trebuie să trăiască „până la sfârşit”. Îi spune că principalul obstacol în adaptare îl reprezintă amintirile: „Scoate-le la pensie!”

Pensionarea se suprapune bătrâneţii, aşa încât pensionarea este înregistrată ca o problemă mult mai gravă, ca o problemă de bătrâneţe. Ba chiar, ulterior, pensionarea şi bătrâneţea sunt resimţite ca o singură problemă. Cu timpul, Dinu Gavrilescu se împacă progresiv cu condiţia de pensionar şi, mai greu, cu cea de bătrân. Nu mai este morocănos, devine senin: „începeam să mă adaptez la noua situaţie”. Ajunge să nu-şi mai răscolească trecutul şi să regăsească o parte din sinele de dinainte de pensionare. Tocmai când să fie el însuşi cel de mai devreme, el constată că s-a metamorfozat. Tocmai când se deprinsese cu sine, este izbit să priceapă că el însuşi este un altul, că are o nouă identitate. Revine bucuria de a citi, de a privi la televizor, de a merge la teatru. În acelaşi context, se integrează în grupul de pensionari ce populează băncile din Parcul pensionarilor. Îi cunoaşte mai bine pe cei din grup, şi-i face prieteni. Când se află în grup, în parc, uită de problemele vârstei: monotonia, neputinţa, boala, singurătatea, slăbirea puterii, alienarea, scăderea entuziasmului, plata facturilor, cozile la lapte, pâine, carne. Cel mai tare îl nelinişteşte faptul că uită, decodificat ca semn al bolii Alzheimer. Că vorbeşte singur este ceva firesc.

Ieşirea din criza de identitate are loc prin construirea unei noi identităţi. Această nouă identitate se articulează pe trei piloni: a) linişte (seninătate, tihnă, timp răbdător), b) predominanţa unui alter ego, a unui „autre” care judecă, analizează, corectează şi c) o iubire târzie reconfortantă. Acum este contactat de Elvira, fosta colegă de cancelarie, şi are cu aceasta singura şi ultima aventură extraconjugală din viaţa lui. Acoperit de un bilet de tratament luat de la casa pensionarilor, merge în oraşul staţiune balneoclimaterică şi locuieşte la Elvira. Sub noua identitate îşi recapătă vigoarea şi pofta de viaţă, nu-l mai vizitează gândurile negre. Acum îşi face şi planuri de viitor. Soţia sa, Maria, constată că de la băi „a venit alt om”, „mai tânăr şi mai împăcat cu destinul, chiar mai fericit parcă”. Noua identitate este asaltată de noi gânduri: „mă bătea gândul să plec la Elvira şi să nu mă mai întorc”; îi trece prin cap să divorţeze, dar alter ego-ul îl cenzurează cu grila morală şi-i cere să aibă răbdare. Astfel, amână să ia o decizie. În acest timp, se mai duce o dată în staţiune la tratament şi la Elvira. Merg împreună la băi calde de plante şi moare în braţele acesteia. Tocmai când pensionarea şi bătrâneţea deveniseră plăcute!

Discursul narativ prinde retorica producţiei narative romaneşti; retorica se sprijină pe relatarea şi multipla experienţă existenţială (a profesoratului, a pensionării, a crizei identitare, a blocajului, a revenirii la sine, a noii identităţi şi a morţii). Relatarea este o problemă de retorică, iar experienţa este o problemă de viaţă (şi de moarte), moartea însăşi fiind o problemă de viaţă.

Romanul nu alunecă întâmplător spre tema pensionării; dispozitivul narativ şi situaţia epică sunt angrenate în tematizare de un lucid spirit creator. În mod voluntar, Toma Grigorie se înscrie pe direcţia epicii care face literatură din evenimentele majore ale vieţii. Alegerea sa se circumscrie cu evidenţă acelei componente a unui proiect artistic în care se identifică probleme şi li se caută soluţii. Contribuţia diferenţiatoare a prezentei cărţi rezidă în a face limpede din pensionare un eveniment firesc al vieţii şi a arăta că, oricând ar surveni, pensionarea ne surprinde ca eveniment existenţial din zona bătrâneţii, prinzând omul, oricum, nepregătit.

În tehnologia narativă a romanului, Toma Grigorie introduce un spirit narativ ce relatează şi relatează şi... Se recurge direct şi exclusiv la aparenţa coincidenţei autorului cu naratorul şi la tehnica naratorilor creditabili, faţă de care instanţa narativă nu ia distanţă: ideologică, filosofică, morală sau poietică. Ordinea celor trei secţiuni constituie şi ea un mod de a da indicii despre prezenţa unei strategii narative.

Referitor la perspectivă, retorica romanului reţine că raportul instanţei narative cu diegeza (cu lumea ficţiunii, personajele şi acţiunea) poartă şi numele de punct de vedere (Norman Friedman, Point of View in Fiction). Perspectiva (punctul de vedere) se referă la locaţia celui care răspunde la întrebarea „cine vede”. Relatarea se face fie la persoana întâi, fie la persoana a treia. În Viaţa din urmă, precum în Decameronul lui Boccaccio sau în Hanul Ancuţei de Mihail Sadoveanu, înregistrăm un grup de „vorbitori”.

Este o carte bine scrisă, cu o intrigă frumos ticluită, figurând în imaginar condiţia generică a pensionarului universal taxat de influxul particularităţii. E un roman în care se poate recunoaşte în linii generale orice pensionar.