Bismarck, Richelieu, Machiavelli - trei figuri herodotice în gândirea strategicã

I. Personalitate de marcă a politologiei româneşti, profesorul George Cristian Maior se evidenţiază prin altitudinea demersului de investigare, prin claritatea orientării conceptuale postmoderne şi prin modul de organizare categorială a materialului cognitiv. În al doilea rând, întemeietor al şcolii româneşti de intelligence, domnia sa este printre puţinii capabili ca dintr-o privire să detecteze articulaţiile strategice, tactice şi operaţionale ale practicilor de tip militar, diplomatic şi informaţional.  Cu alte cuvinte, radiografiile şi catagrafiile sale ştiinţifice sunt multidimensionale (ontologice, epistemologice, axiologice, metodologice şi praxiologice) şi multi-faţetate (strategice, tactice şi operaţionale). Conduita sa intelectuală are o temeinică bază conceptuală ceea ce-i permite fie să urce la categorizarea şi conceptualizarea fenomenelor, fie să coboare la exemplificări, ilustrări ale unor pattern-uri şi similarităţi. Metodologia sa include două tipuri de pârghii cognitiv-cogitative: una bottom-up şi alta top down.

II. În cei din urmă 2 ani, profesorul George Cristian Maior a propus şi susţinut traducerea şi publicarea în limba română (la Editura Eikon, Cluj- Napoca) a trei monografii de actualitate (apărute în 2011, la edituri din Statele Unite ale Americii) despre trei dintre marile personalităţi ale politologiei şi gândirii strategice: Otto von Bismarck, Cardinalul Richelieu şi Machiavelli. (De altfel, cele trei monografii sunt inscripţionate pe copertă ca volumul 1, volumul 2, volumul 3).

Totodată, a prefaţat traducerile cu studii riguroase şi pertinente; în cadrul acestora, pe baza unor lecturi în cheie strategică, a exprimat puncte de vedere originale despre actualitatea celor trei, despre originalitatea lor, despre rolul în dezvoltarea gândirii strategice şi politologice, despre locul lor în istoria celor două tipuri de cunoaştere, ca şi despre continuitatea în dezvoltare a gândirii strategice.

Nu există modele infailibile de a înţelege fenomenalitatea lumii. De aceea, în investigaţia ştiinţifică alegerea metodelor, procedurilor şi tehnicilor de cunoaştere reprezintă o opţiune esenţială. Lectura strategică de decodificare la care s-a recurs este una de tip „top down”: materialul de studiat se examinează în limitele unei grile conceptuale prealabile.

III. În ce-l priveşte, profesorul George Cristian Maior are o viziune realist- postmodernist-constructivistă asupra relaţiilor de putere. Această poziţie teoretică a prezentat-o în special, în cărţile Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României în secolul XXI (2009, ediţia a doua 2012) şi în Un război al minţii. Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI (2010), ambele publicate la Editura Rao.

Gândirea strategică pe care se articulează viziunea constă în evaluarea factorilor, actorilor, forţelor influente într-un anumit context sau mediu de putere, în radiografierea dispunerii acestora şi a relaţiilor dintre ele şi în inferarea în mod anticipativ a paşilor ce trebuie urmaţi în atingerea obiectivelor fixate. O gândire de acest tip creează posibilitatea de a manageria optim incertitudinea, de a evita surprizele, de a mişca lucrurile în mod ţintit, de a crea ordine şi a-ţi realiza obiectivele.

 IV. Principalul tezaur de experienţe sociale fundamentale îl reprezintă istoria. Pentru a confrunta gândirea strategică actuală cu experienţele ce vin din trecut, domnul George Cristian Maior coboară în istorie. (O cale de a înţelege cât mai bine lumea contemporană o reprezintă investigarea trecutului, coborârea în istorie.)

Susţinerea publicării unor monografii ale unor mari oameni de stat şi prefaţarea acestora nu este un demers autotelic, nu constituie o activitate auto-centrată, ci reprezintă o componentă a unui proiect mai amplu şi mai profund de „arheologie” a gândirii strategice.

Coborârea în istorie are loc pentru a face arheologia gândirii strategice, pentru a urmări dezvoltarea gândirii şi analizei strategice. Otto von Bismarck, Cardinalul Richelieu şi Machiavelli sunt figuri herodotice, figuri de poveste ale istoriei lumii, repere ale gândirii politico-strategice.

V. În prefaţă la monografia lui John Steinberg (Bismarck, o viaţă, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012), Otto von Bismarck este reţinut ca deschizător de drumuri şi inductor de opinie. Se constată că acesta nu este un simplu politician, ci un om de stat, iar în această calitate, el a câştigat o mare bătălie, „pe cea cu istoria”. Pe de o parte, Bismarck a dat lumii „o lecţie de artă şi ştiinţă a guvernării şi conducerii strategice”. Pe de altă parte, a ilustrat o „gândire strategică clasică” animată de „obiective politice şi strategice”: „În fond, realpolitik este o invenţie a lui Bismarck, capacitatea de a naviga prin apele tumultuoase ale istoriei, de a înţelege permanent forţele aflate în mişcare, fluiditatea lor, uneori ciocnirea lor violentă, de a înţelege relaţia complicată dintre obiective şi resurse, dintre interese şi simple ambiţii utopice, dintre posibilităţi şi blocaje, de a discerne tendinţe din masa uriaşă şi adesea haotică a evenimentelor”.

VI. Coborând în istorie pe cursul gândirii strategice, George Cristian Maior se opreşte apoi la Cardinalul Richelieu. Ca şi Bismarck, Richelieu este înţeles ca „om de stat”. În prefaţă la cartea lui Jean-Vincent Blanchard, Eminenţa Sa Cardinalul Richelieu şi ascensiunea Franţei (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012), se clarifică, mai întâi, ce înseamnă om de stat: acea persoană care are „capacitatea practică de a lucra zi de zi (…) pentru o construcţie strategică, luând în permanenţă deciziile tactice, şi operaţionale apte să prezerve (…) scopurile, să menţină, cu alte cuvinte, cursul şi obiectivul strategic prestabilit” (2012, p. 9). Oamenii de stat sunt figuri istorice. Un om politic „devine cu adevărat om de stat” când surmontează piedicile „inerente procesului politic concret şi practicii politice cotidiene”.

O gândire strategică specifică este identificată şi la cardinalul francez: „Ceea ce a reuşit Richelieu, în primul rând, e o evaluare rece şi precisă a intereselor statului său pe termen mediu şi lung şi reţeta practică a tacticilor necesare, a paşilor necesari în vederea promovării şi realizării acestor interese” (2012, p. 8).

Alături de Henry Kissinger şi de Jean-Vincent Blanchard, George Cristian Maior îl confirmă pe Cardinalul Richelieu ca promotor al conceptului de raţiune de stat (raison d’etat) şi de inhibator al principiului politic medieval al politicului ca instrument al valorilor morale universale. G. C. Maior accentuează: „nu neapărat Richelieu a fost cel care a inventat principiul raţiunii de stat, versiune franceză a realpolitik-ului, ca nouă paradigmă a practicii politice moderne” (2012, p. 9), dar el a fost cel care l-a implementat pe scară largă, ajungând la „practicarea abilă a raţiunii de stat”. Prin intermediul acestui principiu activ, Richelieu a plasat „interesele statului în centrul acţiunii politice” (2012, p. 13).

Între Richelieu şi Bismarck se sesizează o conexiune, i-am zice, ascendentă: „realpolitik”-ul „perfect” al lui Bismarck „a reprezentat, în fond, o versiune modernă a raţiunii de stat (raison d’etat) inaugurată practic cu secole în urmă de Richelieu” (2012, p. 15).

Validând cercetarea lui Jean-Vincent Blanchard, domnul Maior induce împreună cu acesta o conexiune descendentă: „Richelieu a făcut la fel de mult pentru practica politică cât făcuse anterior Machiavelli pentru teoria politicii” (2012, p. 10 şi p. 20).

VII. Volumul al treilea al colecţiei aparţine lui Miles J. Unger: Machiavelli, o biografie (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013).

În prefaţa intitulată „Superpolitica”, profesorul George Cristian Maior arată că „Machiavelli deschide calea intelectuală pentru o teorie a relaţiilor internaţionale care domină şi astăzi gândirea universului politic internaţional: realismul. Este vorba de o teorie care explică bine natura anarhică a relaţiilor internaţionale, unde nu există, din păcate, «o instanţă finală» căreia să i te poţi adresa pentru a-ţi putea realiza interesele politice şi strategice, în afara propriei capacităţi de acţiune politică şi strategică” (2013, pp. 20-21).

De aceea, pe drept temei, Machiavelli este calificat ca fiind „unul dintre marii clasici ai gândirii politice occidentale” (2013, p. 7). Contribuţia lui este evaluată, în linie teoretică, ca reprezentând o „revoluţie intelectuală” în comprehensiunea politicii, în definirea „politicului ca domeniu autonom al ştiinţelor sociale”, în „autonomizarea politicii faţă de religie” şi în „înţelegerea politicii ca domeniu practic al conducerii afacerilor interne şi externe ale statului”. Totodată, sub aspect practic, ea este înţeleasă şi ca „instrument practic” „de conducere strategică a statului şi societăţii” (2013, p.8). Astfel, Machiavelli se profilează drept „«principele» noii ştiinţe a politicii”, iar studiile sale (Principele, Arta războiului şi Discursurile asupra Primei Decade a lui Titus Livius) sunt „precursoare ale ştiinţei politice moderne, o protoştiinţă politică” (2013, p.9).

În fond, se constată, Machiavelli este cel care impune autonomia politicului ca obiect de studiu, cel care tratează politica de „boala” de a rămâne sub influenţa tradiţiilor religioase.

Machiavelli înţelege că „un factor-cheie al politicii” îl constituie interesul. El „subordonează arsenalul cinic al politicii”, interesului statal şi stabilităţii şi face reguli practice din necesitatea „evaluării permanente a intereselor prin care se cern demersurile şi acţiunile politice” şi din „obligaţia de a sta ancorat în realitate”. Ca sinteză a gândirii lui Machiavelli, Principele rămâne „cea mai influentă lucrare de politologie din istorie” (2013, p. 14).

VIII. Nu ştim dacă seria va continua, dar per ansamblu, cele trei monografii şi prefeţele clarificatoare redactate de profesorul George Cristian Maior alcătuiesc un depozit de cunoaştere strategică util, ca bază de cunoştinţe şi ca instrument intelectual, pentru a înţelege contextul politic-strategic-geopolitic contemporan şi transformările istorice semnificative care diacronic au condus la instaurarea acestuia.

Aşa cum spune profesorul Maior, în cartea Un război al minţii (2010), „Secolul XXI este un secol al incertitudinilor şi antinomiilor”, iar „incertitudinea este singura noastră certitudine” (2010, p. 23 şi p. 8). Din sporul de cunoaştere şi claritate adus de cele trei cărţi se poate face vizibilă o linie istorică de extragere din incertitudine a unor nuclee de certitudine.